Page 9 - 1905-05

Nrul 5, 1905 LUCEAFĂRUL 109

nu era aşa. De s’ar însura odată
dracului, să mai stee pe acasă».
Copila asculta dusă pe gînduri.
Pe domnişoru Petrea nu-1 cunoştea.
Dar acum i se părea că-1 vede cum
aleargă călare prin pădure, şi aude
cum trosnesc uscăturile supt copi­
tele calului. Ba, iată, acum îi vine
numai în minte. Odată, mai în pri­
măvară, — şi era o zi să te înalţi
în văzduh — în tăetura de pe coasta
cornului, un călăreţ în haine strimte,
verzi, îşi învîrtia calul negru ca tă­
ciunele, împintenindu-1 să sară în
două picioare. Auzise dela oameni
că sara la curte erau întinşi în
pridvorul caselor boereşti trei mi­
streţi, de toată groaza, ca trei viţei.
Apoi acesta va fi fost domnişorul.
Dar putea să fie. Ce-i pasă ei ?
Şt. Luchian. Case in Constanţa.
___ Şi lui badea Costea ce-i pasă, de-i
oglindă, şi le simtia calde şi în ochii săîr "vor fura lemnele din pădure ? Nimic. Ba de
Afară în răcoarea curată, pe podmol, fusul se i le-ar tăia pe toate, că poate s’ar însura odată
'nvîrtia apoi domol, şi glasul copilei, fermecat dracului, şi ar mai sta pe acasă.
de doruri neînţelese, tremura în liniştea înse­ Că iată într’o Duminică, Aniţa îşi puse năf­
rării turburător de inimi, plin de căldură. Pă­ rama cu pui albaştri, peste ia de zăpadă, cu
durile mari, întunecate, îl adăposteau supt bol­ mînecî largi, înflorite, cu fodori bogaţi, prinşi
ţile tăinuite, şi aveau grije să nu-1 piardă curînd. în cipcă, îmbrăcă pieptărelul negru, cu flori
Badea Costea de era pe vr’o muche, în pă­ vinete şi galbine. După multă trudă, în urmă
dure, se răzima de vr’un stejar înalt, deschidea prinsă copcia de desupt. Mai în sus, sinul plin,
ochii mari, ca de spaimă, apoi tîrziu ofta, şi tare, nu suferea închisoarea. Desagii de strămă-
pleoapele se închideafl încet şi grele. Asculta tură, aproape goi, îi puse pe umărul sting, şi
cu ochii închişi pînă mureau undele tremurate,
line, ale cînteculuî. — De era aproape de casă,
ori Ia poartă chiar, se opria ca în mijlocul
bisericii şi asculta visînd, cu ochii închişi. Rar
0 lacrimă îi scăpa de supt genele lungi, dar
atunci sprîncenele tufoase se încruntau — şi
erau mai îmbinate acum — şi Costea deschidea
întăritat portiţa.
Atunci apoi vorbia răstit cu fata, şi nimic
nu-1 mulţumea. După cină însă, cînd rămînea
singur cu copila între zidurile groase ale făgă-
dăului, inima prindea să se încălzască, şi ochii
să-I ardă: ca şi cînd ar auzi-o iar cîntînd.
«Tu Aniţă tu, eu ştiQ că ţi-a fost urît astăzi,
aşa-i că ţi-a fost urît»?
«Ba nu, tuţule, de ce să-mi fie, doar n’am
rămas astăzi întîia oară singură acasă. Gîndeşti
uumai Dta aşa».
«Ţi-a fost. Dar, ei, las că nu voi mai sta
atîta prin pădure. — Ce am eu, Aniţă, cu lem­
nele domnişorului? Să nu i le fure? Bine, nu
1 le fure. — Ba încă dacă i le-ar tăia într’o
noapte pe toate ce pagubă ar avea? Atîta, că
nu ar mai avea unde se alerge toată ziua ca
un nebun. Vezi, Aniţă, eu îţi spun: vînatul îi
va pune capul. Că e prea turbat. Dl Vilmoş
Pictorul de el insuşl.