Page 8 - 1905-05

108 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1905

COSTEA PĂDURARUL
La poalele păduri!, în cotitura adîncă a dru­ «Apoi noroc şi sănătate, bade Costeo. Nu
mului de ţară, unde azî sînt numa! cărămizi ţi-a bătut cineva noaptea la poartă de cînd
risipite şi un petec de zid, ce stă încă în pi­ n’am mai fost pe aici?»
cioare, înflorit de buruenl, înainte vreme răsă­ «Nu mi-a bătut».
rea dintre stejarii şi carpinii umbroşi, o casă «Dar aşa vr’un chiot de pistoale, n’al auzit ?»
de piatră, cu mult temei la închieturl, cu pă­ «N’am auzit».
reţi vecinie de ieri văruiţi. In jur un zid puter­ «Apoi atunci e bine. Nu vă temeţi jupînaşilor,
nic, cu peptul scos în afară, sta păzind, înţe­ că nu ne-a eşi nici dracul înainte» zise, întor-
penit cu îndîrjire în pămîntul bătucit, petros. cîndu-se cătră celea doua părechi de jidani,
Cînd pe drumul ţării, clopoţeii, ţinînd trapul ce înlemniră în căruţă, cînd bade Costea răcni
cailor, asurziau pe călătorii în căruţa de poştă, odată la un cal, ce da să muşte. Cînd ispră­
porţile grele se cutremurau de-o izbitură de să- vea cu trimesul căruţii, badea Costea îşi avînta
cure, apoi scîrţăind se desfăceau negre, ca nişte puşca în spate şi se afunda prin păduri. Acasă,
aripi uriaşe. In mijloc se ivia un român strajnic, de va mai veni vr’un drumeţ, va aştepta la
cu braţele încrucişate, cu pumnii noduroşi, cu poarta zăvorită, de abia i se vor mai odihni
ochii aprinşi, încruntaţi supt sprîncenele dese, ciolanele ostenite. El nu poate răzbi şi cu pă­
îmbinate. Cînd căruţa de poştă da să treacă durea şi cu crîşma. De cîte ori nu i-a spus
pragul, piciorul drept, ce sta înţepenit înainte stăpînului. Dar el: «Bade Costeo, ştii ce-ţi spun
ca un lăstar, se retrăgea, şi trupul uriaş, clă- eu? Tatăl şi moşul dtale tot slujba aceasta
tinîndu-se, pornia spre grajduri. — Trebuiau au purtat-o şi nu mi s’afl plîns, şi eu nu m’am
scoşi alţi patru cai odihniţi, să pornească mai putut plînge de ei. Dta să fii mai fără vlagă?
departe. — Poştarul mergea înlăuntru, abia Dar vezi, n’ai avea de ce ţinea porţile vecinie
descurcîndu-se din ţoale, să tragă la măsea zăvorite, cînd nu eşti acasă. Doar Aniţa Dtale
cîte-va ţuici, şi să-şi umple sticla, ce-o deşer­ e fată cuminte, şi se va fi pricepînd şi ea să
tase la drumul jumătate. măsure o jumătate de vin. Apoi hoţii nu umblă
ziua pe drumul ţării».
Dar acum de doi ani dl Vilmoş doarme cu
faţa în sus, între patru păreţi tăiaţi în marmură,
iar deasupra o cruce neagră e mîncată în linii
drepte de slove aurite. Un fecior i-a rămas, ce
pînă a trăit tatăl său, venia acasă numai din
an în an. Acum se aşeză în sat, si-şi vedea
de lanurile grele, de ogoarele groase, de tur­
mele albe de oi şi de vite. Aşa că bătrînul nu
le purta el grija, dar totuşi era harnic om. —
Badea Costea lui nu i-a zis nimic, vedea că
are lipsă de oameni de încredere, ca gazdă
nouă. Va face cum va putea, şi călătorii vor
mai aştepta la porţile zăvorite.
Aniţa încă zicea că e bine astfel. Lîngă cu­
săturile înflorite, între straturile de viorele, de
rezedă, de sudumină ar fi stat cu ziua de cap
şi nu i s’ar fi urît. Aşa cîte odată numai, cînd
pădurile mari de pe coastele din jur murmu­
rau tainic în liniştea înserării, ofta, fără să ştie
de ce şi ochii vorbitori, umezi, ca două stele
înlăcrămate, priviau fără de ţintă în depărtări.
Intre straturile de flori, cu cusătura în poală
sta aşa pierdută. Tîrziu îşi aduna giolgiul
homîltoc, îşi anina vr’o floare în părul bogat,
şi se trezia în casă, înaintea oglinzii vechi, cu
mînile de-alungul trupului subţirel, fraged. Celea
două părechi de ochi albaştri se adînceau în
priviri duioase, şi în urmă lacrimile arginţii
enele lungi ale copilei din
străluceau şi în fc
| Luchian' Ţigancă cu ulcică.