Page 6 - 1905-08
P. 6
170 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1905
Dintr’un timp si vîntul tace; imediat să se verse în formă de cataract, se
Satul doarme ca ’n mormînt — despart, încunjurînd mici ostroave, ca să se
Totu-I plin de Duhul sfînt
Linişte ’n văzduh şi pace împreune iară şi pe cît sînt de limpezi, pe
atît pot deveni de tulburi, cînd la munte e
Pe păinînt.
furtună, cînd vâlceaua se schimbă în torent.
* * *
Dar chiar această formă e singurul lucru care
Abia acum, cînd întunerecul s’a lăsat peste pînă acuma a putut fi imitat cu oarecare
tablourile acestea fermecătoare, ne deşteptăm succes de elevii lui Coşbuc. Miezul, sîmburile
şi no! ca dintr’un vis frumos şi pe gurile tu poeziilor Iui încă n’a găsit imitator.
turor se iveşte întrebarea: Dar cine e magul, Şi acest miez, sufletul operei de artă, face
care ni-a arătat toate aceste frumuseţi, pe lîngă să recunoaştem pe artistul mare în toate cre-
cari am trecut atîta timp fără să le băgării în aţiunile Iui.
samă, cine e măestrul, care a desfăşurat îna Să ne oprim un moment Ia comparaţia de
intea noastră sufletul ţăranului cu toate doru mai nainte şi să asemănăm pe Coşbuc cu un
rile, cu toate bucuriile şi cu toate întristările portretist mare.
lui ? Acum de abia zărim, pe cel ce ni-a adus S’ar putea crede, că în portret, avînd acesta
aici dîndu-se el însuşi de-oparte, neturburîn- să redea întocmai pe modelul, după care-î făcut
du-ne nici odată impresiile prin rostirea cuvîntu- şi care de cele mai multe ori, însemnînd şi o
Iul „eu!“ individualitate, diferă de oricare alt model, s’ar
Şi numele, care suna atît de rupt odinioară,
numele lui Coşbuc, e acum mîngăere urechilor putea crede zic, că în portrete trebue să dis
noastre. pară cu totul personalitatea pictorului. Şi totuşi
aceasta se întîmplă numai la acei pictori, cari
* * *
nu sînt adevăraţi artişti. Pe un Velasquez, pe
Poate să pară curios, că chiar acela, care un Lenbach îl recunoşti îndată din fiecare
mai rar de cît oricare alt poet român a ro pînză a sa. De ce?
stit cuvîntul «eu», e cel mai individual dintre Răspunsul îl vom avea în mod indirect, dacă
toţi. Nu e cu putinţă, ca cetind nişte versuri punem faţă în faţă un portret şi o fotografie.
neiscălite, să nu ştim dacă-s de Coşbuc sau De sigur, că cea din urmă fiind lucru produs
nu, un lucru care nu se întîmplă nici chiar cu de maşină, va fi totdeauna mai exactă de cît
poeziile Iui Eminescu. portretul. Şi totuşi de cîteori nu ni-se întîmplă,
Tot astfel e şi cu marii peisagiştî şi portre- ca văzînd fotografia cuiva, să esclamăm: „Nu
tişti. E de ajuns să fi rămas odată timp mai samănă!“ Aceasta mai ales cînd vedem foto
îndelungat înaintea unei pînze de a lor pentru- grafia unui bun cunoscut al nostru; un străin,
ca, cetindu-le apoi numele, să putem recunoa care vede întîia oară pe fotografiat şi fotogra
şte şi celelalte tablouri ale lor. E oare numai fia lui, va găsi cu mult mai iute, că samănă.
armonia liniilor şi a colorilor, numai ameste In mod absolut, obiectiv, străinul are dreptate,
cul pe paletă şi resfrîngerea luminii asupra di căci maşina de fotografiat nu face concesii, ea
feritelor straturi de coloare, care ne face să redă întocmai pe model. Dar şi noi, cari cu
cunoaştem pe marele pictor în toate pînzele noaştem pe fotografiat mai bine, avem dreptate,
lui? De sigur că nu. Meşteşugul ori cît de deşi numai în mod relativ, subiectiv. Iată de
perfect ar fi el, ori cît de strîns legat şi con ce. Fotografia nu poate fi decît o «poză», —
topit cu arta propriu zisă, se poate imita. E cuvîntul e foarte nimerit, — în ea se fixează
adevărat, că Coşbuc a adus o inovaţie şi prin înfăţişarea unui om într’un moment anumit şi
forma esterioară a poeziilor sale. Dacă ver mai ales în momentul cînd modelul n’are es-
surile lui Eminescu curg ca un rîu limpede, presia sa obicinuită. Astfel se face că oameni
ale lui Coşbuc se asamănă cu acele vâlcele din serioşi ies surizînd, oameni mahmuri fac o faţă
munţi, cari în curgerea lor dau de sute şi amabilă şi oameni hazlii au o înfăţişare săr
mii de obstacole, cari trec peste bolovani, bătorească de cele mai multe ori. Iar ; maginea,
formează bulbocî, sînt pe alocurea^line, ca care se produce în creerul nostru la rostirea
