Page 6 - 1905-13-14

278 LUCEAFĂRUL Nrul 13-14, 1905.
Unde e ’ngropat? Să-î dau de pomană, Cumcă s’o ’nsurat, Ca omul ce-şî perde
Ca să merg cu tine, Şi un mieluţ gras C’o fată de crai, Toată-altii nădejde!
Săraca de mine, La popa Ispas Pe-o gură de rai!“ Dară dela stînă,
Să-mî areţl mormîntul, Să-î dau ca să-î ţie Măicuţa nu crede, Şi acum suspină,
Să-Î sărut pămîntul, Sfînta Liturghie! — Nu crede pîn’ vede, Pela miez de noapte,
S’aprind luminare — Măicuţă bătrînă, Căd cunoştea bine, Tainicile şoapte:
La cap şi picioare. Cu brîul de lină, Că-Î rău şi nu-î bine. „Deci spuneţi-mî drept
Şi cînd merg acasă, Crede ce-ţî spun eu, Pleacă supărată, Cu mîna pe piept,
O văcuţă grasă, Fecioraşul tăfi, Pleacă întristată Spuneţi-mî curat?
O vacă plăvană Efi îţî spun curat, Si nemîngăiată, Ce vi-s vinovat?
Dacă-s mai bogat,
Dumnezeu mi-a dat!“
Nota: Această frumoasă baladă poporală am cules-o din comuna Brebul, pe cînd eram învăţător acolo,
dela un muzicant cu numele Todor Lăutaşu.
Acest om ştia aşa de multe balade, doine, poveşti, etc. încît te minunai de unde le ştie atîtea, şi cum
le ţine pe toate în minte, căci scrie nu ştia. Sî' apoi acele erau aşa de frumoase, ele să le tot asculţi. Si el
avea vers pentru fiecare. Le cînta din violină şi din gură. Păcat însă, că dînsul a murit, şi cu dînsul s’au pogorît
în mormînt atîta material preţios, căci eu nu ajunsesem a scrie nici a patra parte doară din cîte le ştia el.
Dela dînsul am cules eu cea mal mare parte din baladele ce le-am publicat într'un volum la Ciurcu în
Braşov.
Acum vre-o trei ani mi-a dat dl advocat Ioan Nemoian din Caransebeş mai multe hîrtii cu poveşti,
balade etc. culese probabil de elevii săi de pedagogie prin anii 1875—80, pe cînd era D-sa profesor de peda­
gogie. Mi le-a dat şi mi-a zis: „la aceste hîrtii, caută-le şi de afli ceva bun în ele, dă-le în publicitate, ca să
nu se piardă, că eu cu astfel de lucruri nu mă mai ocup, iar Dta ştiu că te interesezi de astfel de lucruri!“
Intr’una din zile căutînd prin aceste hîrtii, dau de frumoasa baladă „Mioriţa" dar necompletă.
In revista Crit. Lit. din a. 1895 şi după dînsa „Gazeta Transilvaniei" a publicat o asemenea baladă, despre
care dl Aron Densuşian, (f 1902) ne spune că a aflat-o într’un manuscript scris printre anii 1848—1865 de pre­
otul Ambrozie Jurma, din comuna Bata, din Banat. Va să zică tot dela noi din Bănat.
Balada culeasă de mine e o variantă a aceleia şi se deosebeşte în unele puncte. Varianta dela Alexandri
toată lumea o cunoaşte. Se zice că şi dl G. D. Teodorescu a publicat o asemenea baladă. Eu nu o cunosc.
Balada aceasta efl o public, pentruca şi dintr’însa să se poată vedea, frumseţa şi bogăţia spirituală a
poporului nostru, caşi care rar a mai lăsat Dumnezeu pe faţa pămîntului şi pentru care e admirat şi invidiat
chiar şi de străini. 0 C ătană.
REUNIUNEA ROMÂNĂ DE MUZICĂ DIN SIBIlO.
Viaţa de un sfert de veac a unei reuniuni de rile nefericite în cari am crescut, o să avem astăzi
muzică e o dovadă evidentă despre desvoltarea în toate părţile coruri compuse din acei ţărani, cari
nostră culturală în ultimele decenii ale secolului piuă la 48 vieţuiau alături de dobitoace pe moşia
trecut. stăpînuluî străin ?
Nu sînt tocmai îndepărtate acele vremuri Reuniunile noastre de muzică şi corurile, atît
primitive, cînd cîntecele romîneştî trăiau adă­ de răspîndite acum, sînt factorii cei mai pu­
postite numai prin stranele bisericilor, pe plaiu­ ternici ai propăşirii noastre. Armonia cîntecului
rile verzi ori prin colibele ţărăneşti. Cînd şi cînd e aceea care armonizează şi sufletele, în urmă­
mai auziai, la ocazii rari, la prilejuri de veselie rirea unui ideal larg, comun. Dela început a
ori jale, împărecheri de glasuri româneşti, cari, fost fericită calea pe care am înaintat, cultivîn-
în accente neorînduite, tălmăciau împreună mo­ du-ne muzica bisericească şi cea naţională. Mai
mentele de bucurie, veselie ori entuziasm. ales în aceasta din urmă compozitorii noştri,
Lipsa unei culturi muzicale la înaintaşii noştri cari au utilizat motive româneşti şi au ar­
era desăvîrşită, fiindcă muzica e una dintre acele monizat minunatele cîntece din popor, şi-au
arte, care pretinde o cultură mai înaintată şi-o viaţă cîştigat merite neperitoare. E o mîndrie dreaptă
socială mai consolidată. Şi aceste nouă ni-au pentru noi, cînd vedem cum cîntecele ro­
lipsit. Abia dupăce ni-am ridicat din umilitoarea mâneşti, create de dînşiî, străbat graniţa, pînă
slugărnicie de veacuri, dupăce şi noi ne-am ri­ în centrul României, farmecă lumea de-acolo,
dicat fruntea din ţărină, am început să devenim trezesc la conştiinţă de sine un neam întreg şi
cetăţeni ai culturei, care îmbătrînise deja pe alte îndeamnă la muncă mîntuitoare o ’ntreagă ge­
popoare de aceeaşi vîrstă cu noi. Forţa noastră neraţie. Succesele şi urmările binefăcătoare ale
latentă şi înclinaţiunile încătuşate atîta amar de cîntecelor noastre naţionale pe scena Ateneului
vreme ne-a făcut posibilă o înaintare repede şi din Bucureşti, mulţumită societăţii Carmen de
binefăcătoare, care uimi pe toţi. Cine s’ar fi sub conducerea dlui Cliiriac, sînt în deobşte
putut gîndi înainte cu 50 ani, că, în împrejură­ cunoscute.