Page 10 - 1906-02

34 LUCEAFĂRUL Nrul 2, 1906.

— Măî, frate Stoico!... Eu mă duc ... Dar Şi într’un tîrziu fata întrebă:
dacă o fi să se întîmple ceva, dă-mî de ştire. „Cîndcrezic’o să-ţi dea drumul pecîtevazile?
Celalalt îşi înfipse mînile în brîu (amîndoi — Tîrzifi!... Peste doi ani poate.
îşi înfigeau la fel mînile în brîu) şi se uită — Ei, nu-î nimic! Numai să fii sănătos. —
drept în ochii lui: Ce nu se petrece' pe lumea asta cu sănătate
— N’aî grijă, măi frate Culax! Stoica Năvo- şi cu inimă bună!
daru nu doarme! — Aşa-i, dar sînt cinci ani la mijloc şi tu
Şi cei doi flăcăi deterămînaşi se despăi'ţiră „fraţi n’o să mai ai trai bun cu bătrîniî.
Fata avu căutătură de dulce dojană:
Fata se strecură afară, uşoară ca o pisică, şi — N’aî tu credinţă ’n mine ?
se furişă în grădină. Luna era acum sus, în­ Iar flăcăul îi petrecu braţul drept pe după
conjurată de o horă de aburi. Satul era cufun­ mijloc şi într’un avînt de dragoste curată o
dat în somn adînc. Un om se desprinse de lîngă strînse la piept încet, cu grijă, cu sfială, cu un
un pom şi veni spre ea. nemărginit dor de a-i muri la picioare. Şi luna
— Bună sara, Marioaro! îi învăluia în mreaja ei subţire de lumină, pre­
— Bună sara, Culai! săra peste ei praf de aur ...
Cei doi îndrăgostiţi rămaseră tăcuţi unul — Te las cu bine Marioaro ! . . . Să te găsesc
lîngă altul, scăldaţi în lumina dulce de lună. sănătoasă !
Simţiau că vorbele-s de prisos, vedeau că ochii — Mergi sănătos, Culai!
lor înotau în aceiaşi adîncă fericire şi ştiau că Flăcăul porni, iar ea se uită după el pînă
nu le va mai fi dat multă vreme să mai tră­ ajunse la şanţ. îl văzu cum sare sprinten peste
iască atît de frumoase clipe ca acelea. El sim- el, apoi cum se opreşte şi se mai întoarce încă
ţia că putea nădăjdui în această inimă cinstită odată spre ea. Apoi pieri. Iar ea se îndreptă
de fată, iar ea îl plîngea, în gînd pe el că pleca înspre casă, cu o mare durere în suflet.
în străini, pe ea că rămînea cu dorul lui.
C. Sandu-Aldea.
PE N’flî FI FOST...
Cer de nori întunecat flzi, pe unde-î fi. nici ştii
Poarme dus, nelegănat Flînsul anilor pustii,
Nici de soare, nici de uînt, — Tînga dorului nezis
Fără uise ’n somnu-i sfînt. Nu-i afla-o nici în vis. —
Şi n'aude cum mugesc Ci de-o fi într’un tîrziu
Apele ce clocotesc, Umbra vr'unui gînd să-|i fiu,
Cum s’aleargă 'nfricoşat Nu-ţi întuneca ’n căinţi
Val de val întăritat, Zările seninei minţi.
Pîra apelor de-o cresc Ci rămîî străin şi mut
Feste mal cum năvălesc, Zbuciumului ne-ştiut,
Punga malului de-o scad Cum stă cerul de străin
Cum îl surp' cătîndu-şi vad. Vieţilor ce i se ’nchin.
Si nu vede nici în larg
Valurile cum se sparg, Că de n’aî fi fost de loc
.Cum se sfîşie pîn’ mor Tu, visatul meu noroc,
în uîrtejul spumelor, — Pe-ar fi fost să nu te ştiu,
Fîn’ odată ai clipit Prea mi-ar fi de tot pustiu
Mii au fost şi s'au topit... Frigul anilor stingheri
Fără rîs, fără dureri...
Nu m’ar mîngăia acum
Mii au fost, — şi s’au topit Nici grămada cea de scrum
Ca un val zădărnicit, Ce-a rămas din focul stins
Visurile cari odat’ Nu de vreme, ci de plîns...
Sufletul mi-au zbuciumat, — Brăila Fatma.