Page 15 - 1906-02

Nrul 2, 1903. LUCEAFĂRUL 39

întreagă a hoinărit pe cîmp, pintre muncitori, Zău, mamă, de nu-ţî spun drept: dinţii credeam
prin păduri, şi cînd veni sara acasă obrajii îi că-î un înger."
ardeau şi ochii-î erau plini de văpăi de lumină, Preuteasa se uită la el şi rîde cu mare poftă.
Era numai preuteasa acasă şi Dan i-a povestit „Vezi, Dane, eu cred că nicinu-ţi vei fi ridicat pălă­
tot ce-a văzut în ziua aceea, cu atîta patimă, de ria. Ce vor fi gîndit, doar’ pe baroniţa o cunoşti!
gîndia-î că va ţîşni sîngele din obraji. La urmă — Nu ini-am luat-o, că nici n’ain avut
oftă şi zise numai atît: „Vezi, mamă dragă, cum vreme... Dar copila, dupăce a trecut căruţa,
îs oamenii noştri, şi dascălii străini ia şcoală îndată şi-a întors capul şi s’a uitat la mine.
— ne spun că stăm pe-o treaptă cu ţiganii. Auzi, mamă, chiar în ochi mi s’a uitat!“
Ce batjocură!“ Preuteasa rîse din tot sufletul. „Mai ştii! încă
Doi ani de zile aşa a dus-o feciorul popii te-a fi deochiat Ella, bat-o s’o bată de fată.
lancu. Dar cînd a terminat clasa a şasa era de Hai, Dane, că-ţisting eu cărbuni şi nu ţi-a finimic!"
optsprezece ani şi-i mijia o mustăcioară moale Dan nu zise nimic, ci eşi în curte, de-aci
şi deasă, de se opriaii fetele din sat pe drum, merse în grădină, apoi veni iar în curte. Des­
şi ziceau „Ui, tu dragă, la ficiorul popii!“ Iar chise portiţa şi eşi în uliţă. Amurgise bine şi
babele oftau: „Tu, soro, oare vom mai trăi noi vitele s’au fost culcat prin curţile creştinilor.
să-l auzim şi pe Dănuţ citind Evangelia?“ Liniştea creştea mereu, se auziau zvonuri de­
Preuteasa, aşa cîte-odată, se gîndia că oare părtate, cu cît te apropiat mai mult de capă­
ce fată din jur ar vrea Dan să fie preuteasă tul satului. De-asupra, luminile albe se îndesau
aici în satul lor. Dar lui, vezi bine, nu ar fi tot mai tare, bătucind ceriul, caşi cum ai bate
îndrăznit să-i zică o vorbă legănată. Simţia că dese cuie de argint cu gămălie de diamant pe
Dan ar fi roşit pînă după urechi. Că iată, Dan un fond întunecat, neguros.
e de optsprezece ani şi într’o sară, prin Iulie, Ajuns în capătul satului, Dan se întoarse
a venit acasă aprins la faţă ca un bujor. Se iarăşi pe-acelaş drum. Mergea acum repede.
apropie de preuteasa şi-o întreabă — privind-o Acasă cină în grabă şi se culcă.
cu ochi foarte neliniştiţi: „Mamă, cine e dom­ îi plăcea să doarmă vara afară. Casa popii
nişoara aceea care umblă cu baroniţa dela noi în are pridvor, şi-acolo, doamne, ce pat şi-a mai
trăsură?" — „Cine să fie, fată-sa.“ — „ Fată-sa ?“ făcut Dan. Aproape un pâr, — sădit de stră­
întreabă mirat Dan. „Gîndiam că e una străină!“ moşii lor — îşi tremură frunzele uşoare la cea
„Pentru noi e ca şi o străină" zise preuteasa. mai mică boare. Aci, să fi avut gîndurile de
„Nu umblăm la ei, nu vin la noi. Ce-am şi pe lume şi totuşi trebue să poţi durmi. Aşa a
căuta? Apoi nu ne-ain putea nici înţelege. Nu crezut Dan totdeauna. Şi iată, în sara asta tot
ştiu o vorbă româneşte, deşi mai ales doamna nu-1 prinde somnul. Din tot ce a văzut astăzi,
a trăit mult în satul nostru. Dar, ian spune-mi, două imagini se redeşteaptă mereu: aude du-
cum ţi-a venit în minte să întrebi?" ruitul trăsurii şi vede fata. Şi în răstimpuri îi
Dan nu mai cuteză să priviască în ochii vine în minte vorba „Ella", — mamă-sa a zis
preuteseî. „Eram printre lunci, pe drum. Au c’o cheamă Ella. Bine, dar ce avea el cu fata
fost acolo la coasă vr’o douăzeci de Români aceea? Nimic! lac’aşa, i s’a părut şi lui că-î
şi să vezi cum stau acum întinse pe lunci brez- un înger. Atîta tot. Dan se zvîrcolia în pat şi
dele groase. Mirosul de iarbă înflorită te îm­ cerca să adoarmă. Dar atunci o vedea cum îşi
băta şi de-asupra era un cer senin ca lacrima. întorce capul şi cum i se uită drept în ochi.
Să te fi tot plimbat pe drumul acela. De-odată Şi uite, Dan vede şi acum ochii aceia. Pentru
însă aud cum durăe o trăsură în ropotul de ce şi-a întors Ella capul ? Fleacuri! De ce să
copite alor doi cai negri, cu gîturiie încordate. nu şi-l fi întors, doar nu e ţintuită în trăsură.
Mă ’ntorc, dar nu mă ’ntorc bine şi căruţa Pacea adîncă creşte mereu peste sat şi abia
trece pe lingă mine. Acolo baroniţa şi o fată. tîrziu se ridică şi luna plină, albă. Dar cînd a
Copila avea o pălărioară albă şi haina întreagă văzut-o, a avut o senzaţie foarte ciudată: să
îi era ca zăpada. Numai ochii şi sprîncenele prindă cu mînile amîndouă luna de pe cer, să o
îi erau negre, — încolo zăpadă din pădure. ascundă în sîn: cum e rece, par’că aşa l-ar răcori.