Page 11 - 1906-02
P. 11

ap—"





        Nrul 2, 1906.              LUCEAFÂRUL                          35
                                   DOUĂ IUBIRI.
        De  departe  aî  gîndi  că  e  o  pădurice  şi  că   menii  zic  că  vor  face  el  şi  biserică  nouă,  dar
       printre  arborii  stufoşi  cine  ştie  cum  a  rămas   întîl  au  trebuit  să  şteargă  de  pe  faţa  pămîntu-
       cîte-o  pată  albă  de  var.  Numai  cînd  te  apropii   luî  casa  cea  veche  în  care  a  şezut  popa  cel
       şi  vezi  cum  iasă  pe  drumul  alb  carele  cu  bol   bătrîn.  Că  era  mal  mare  ruşine  o  aşa  casă.
       îndesaţi,  ce-şi  mişcă  pe-’ndelete  lăstareie,  rume-   Vrednici oameni!
      gînd,  cu  ochii  de  jumătate  închişi,  —vezi  că  acolo   Dacă  eşti  domn  şi  trecînd  prin  satul  ăsta  nu
       treime  să  fie  o  gospodărie  de  oameni.  Şi  ce   intri  la  popa,  a  doua  oară  să  nu  mal  treci,
       mai  oameni!  Cînd  vezi  unul,  să  stal  în  loc  şi   că-ţl  iasă  ’n  drum  şi  te  spală,  —  ori  cine  aî
      să  te  uiţi  după  el  piuă  îl  scapi  din  vedere,   fi.  „Crezi  că  n’am  să  omenesc  un  oaspe  ?  Crezi
       înalţi,  albeneţl  la  faţă  de  par’că  nu  el  stau  în   că  trebue  să  cumpăr  vin  dela  jidanul  ca  să-ţî
      arşiţa  soarelui,  cu  mustăţi  negre  şi  cu  nişte   dau  un  păhar?  Ce  mal  lume!  Să  meargă  ca
      ochi  pătrunzători,  de-î  simţi  pînă’n  suflet  cînd   pe  lîngă  o  poartă  străină,  pare  că  sîntem  urşi
      s’au  oprit  odată  asupra  ta.  După  ce  nu-î  mal   şi  nu  oameni!  Ce,  nici  acum  nu  vrei  să  vil  ?“  —
      vezi,  simţi  că  trebue  să  priveşti  sus  în  înălţimi,   Tu  eşti  străin,  nu  I-al  văzut  în  viaţa  ta,  dar
      caşi  cînd  ar  fi  să  vezi  un  vultur  cum  trece   acum  simţi  că  trebue  să-l  urmezi.  E  de  o  frum-
      pe  de-asupra  ta.  —  Intri  însă  pe  drumul  neted   seţă  cum  n’al  mal  văzut.  Mustăţile  groase,
      în  păduricea  acea  şi  vezi  că  nu  e  numai  o   perdute  în  bogăţia  de  barbă  neagră,  nişte  ochi
      gopodărie  de  oameni,  o  hodae,  ci  un  sat  întreg,   în  cari  totdeauna  vezi  sufletul,  —  sufletul  aprig,
      ce  stă  tihnit  în  umbra  pometuluî  bogat.  O  mă­  aprins,  o  frunte  înaltă  şi  senină.  Să-l  tipăreşti
      reţie,  un  simţ  de  neatîrnare  se  desprinde  par’că   şi  să-l  pul  în  biserica  cea  dinţii  din  ţară,  unde
      din  orice  casă  şindrilită,  cu  păreţi  albi  ca  de   umblă  crăese  şi  cocoane  mari,  şi  să  vorbiască
      lapte,  cu  ograda  largă.  BăeţI  sănătoşi  bulgări   o  ţară  întreagă  de  el.  De  unde  Dumnezeii  sfîntu
      se  joacă  pe  la  portiţe.  Ţi  se  opreşte  privirea  pe   să  se  fi  sălăşluit  în  satul  acesta?  Dar  n’al  vreme
      el:  au  ochi  umezi,  negri,  obrajii  împurpuraţi,   să  te  gîndeştl  mult,  că  popa-ţl  deschide  portiţa.
      fragezi,  de  să-I  tal  c’un  fir  de  păr.  Femei  nu   Simţi  de-acuma  de  ce-l  arde  pe  popa  să  nu
      prea  vezi,  —  unde  şi  unde  cîte-o  bătrînă,  cu   treci  pe  lîngă  el,  fără  să-l  cercetezi.  O  curte
      furca  în  brîu,  şede  la  poartă  şi-şi  umple  jpoala   curată  ca  un  păhar  şi  nişte  şoproane  şi  nişte
      şurţil  de  lînă  cu  guşile  din  caer,  ce  atîta  le-a   grajduri,  de  să  te  întorci  şi  să  te  uiţi  mirat
      amestecat  în  gură,  pînă  era  aproape  să  le  în-   la  popa.  „Apoi  de,  astea  ce-s  ?  lac’aşa  !  Ziduri*.
      ghiţă.  Şi  tot  mergi  pe  drum  încolo  mirîndu-te,   Zice  şi  te  duce  în  casă.  La  început  nu  vezi
       pînă  ce  între  arbori  înalţi,  bătrînl,  cu  ramurile   nimic,  al  senzaţia  că  visezi.  Şi  aşa  în  vis  vezi
       mestecate,  zăreşti  o  casă  înaltă  grea,  cu  păreţi!   două  chipuri  de  fete,  de-ţî  pierzi  toate  min­
      suri,  ce  pare  că  a  împietrit  de  veacuri  acolo.   ţile  cînd  stal  înaintea  lor.  Vin  şi  dan  mina
       Două  turnuleţe,  la  meazăzi  şi  la  răsărit,  işl   cu  tine,  şi  tu  nu  ştii  de  le-ai  strîns  mîna
       desvălue  în  lumina  soarelui,  coperişele  pline   ori  numai  umbra  mîniî  lor.  Dintr’o  altă  odaie
       de  negel  suri  şi  verzii.  AI  zice  că  e  biserică,   vine  preuteasa:  ea  trebue  să  fie,  e  mal  în
       dar  prea  pare  că-ţî  spune:  „stal  departe,  trecă-   vrîstă,  dar  tot  aşa  de  frumoasă.  Nu  poţi  zice
       torule!“  Şi  în  jurul  bisericilor  nu  se  trage  aşa   un  civînt  legănat,  abia  tîrziu  îţi  scapă  un
       un  zid  gros  şi  înalt,  cum  e  zidul  ce  încunjură   oftat  adînc  din  piept.  încetul  cu  încetul  îţi  trece
       hotarul  de  grădină  în  care  e  casa  asta.  Vezi  bine   senzaţia  că  visezi  şi  ochii  ţi  se  luminează  de
       că  nu-î  biserica!  iată  biserica,  drăguţa,  colo   odată  şi  inima  ţi  se  umple  de  o  bucurie  ne­
       mal  la  luminiş,  pe-o  măgură  mică.  Vezi  crucea   mărginită.  Şi  nu  al  văzut  în  viaţa  ta  oamenii
       neagră  de  lemn  de-asupra  clopotniţei  cernite,   aceştia  pînă  acum!  Dar  te  simţi  aşa  de  bine
       şi  ştii  că  lîngă  ea  zidirea  ceea  trebue  să  fie   între  eî,  aşa  de  acasă,  de  nu  ţi-ar  mal  veni
       casa  Domnului.  —  Si  aproape  de  biserică  casa   nici  cînd  să  te  duci  de  acolo.  Numai  acum
       popii,  —  ştii,  să  fie  cinste  satului  întreg.  Oa­  înţelegi deplin stăruinţa popii de a te avea
   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16