Page 14 - 1906-08

178 LUCEAFĂRUL Nrul 8, 1906
să sfarme o legătură, pe care n’o putuse sfârma şi-î întoarse spatele, încruntînd fruntea, lăsînd-o
părinţii ei, părinţii lui, satul întreg, voinţa şi stană de piatră în urma lui. Colţurile gurii îi
chibzuinţă lui. Puterea, care trebuia să-î des­ temurară o clipă, exprimînd părerea de rău şi
partă, era mai tare decît toate acestea, fiindcă desnădejdea, pleoapele moi, catifelate, i se um-
ea izvoria clocotind din suflet. fIară de lacrimile ce năvâliau în ochii albaştri,
suspină de cîteva ori şi izbucni într’un plîns
X. frînt şi înăbuşit.
A întîlnit-o. Zîmbind venia spre el, par’că Nicu se depărtă năuc, perdut, înghiţind in
ar fi voit să-l soarbă cu privirea. Ci el o aştepta sec, cu capul în piept, căindu-se şi regretînd
posomorit, cu inima împetrită. Ea vru să des­ clipa unei despărţiri, pe care el o făcuse aşa de
chidă braţele. El o apucă de mină: dureroasă.
— Rău ai făcut, ce ai făcut, de-acum s’a is­ A doua zi a pornit spre oraşul învăţăturii şi
prăvit tot între noi. uitării.
Ea zîmbi dureros, în timp ce un fior o să- Dar multă vreme l-a mustrat gîndul ca după
getă de sus pînă jos. Credea că glumeşte, dar cea mai cumplită faptă rea.
Nicu îi zvîrli mina, fără s’o priviască în ochi, G. C. lonescu.

IN PRIBEGIE.
ii.
,,Nu pot să duc traiu ticălos de pribeag, Mijeşte de ziuă : din cerul de plumb
Ţi-e ruga zadarnică, mamă, Se cerne zăpada alene,
Cind sufletul tatei cel nerăsbunaf Iar Poamna ’n iatac încă lot n'a închis
Pe cîmpul de luptă mă chiamă. Pe plins obositele gene.
Nu plînge, auzi cum afară la prag Cind el a plecat cu tovarăşii săi,
Copitele cailor scurmă, La luptă, era primăvară,
Aşteaptă tovarăşii, gata de drum, Par zilele calde trecură în zbor
Să-mi dai sărutarea din urmă. Şi florile se scuturară.
Ne-om face turtună şi-a noastră va fi Şi zmulsă-apoî toamna podoaba de foi
Izbînda şi ţara întreagă, S’aştearnă covor pe livadă,
Nici florile ’n crîng nu se vor scutura El n’a mai venit ... Pe cimpiî şi livezi
Şi nu vei mai fi o pribeagă!" S’aşeaz’ acum giulgiu de zăpadă
A zis şi pe calul cu frîne de-argint Pin ziori pină ’n seară zadarnic aştepţi
S’avîntă; lung uliţa sună Să-ţi vie acasă odorul,
Pe zîngăt de arme şi tropot de cai Zadarnic cu lacrime calde-ţi adăpi,
Şi lumea în drum se adună. 0 maică mult jalnică, dorul,
Pe după ferestre cîţi ochi nu privesc Poar plaiul cu rouă de sînge stropii
Cum pulberea ’n urmă-le creşte Acum de-î mai ştie de ştire,
Şi cîlă durere ’necată în piept Şi zilele tale ca iarna pustii
în hohot de plîns izbucneşte. Ce trudnice or să se ’nşire.
El toată nădejdea vieţii ţi-a fost
Şi ochii tăi n’or să-i mai vadă,
Pustiu e pe plaiu . . . numai mila de sus
Se ’ndură de-un giulgiu de zăpadă. i. Borcia.