Page 13 - 1906-08

Nrul 8, 1906. LUCEAFĂRUL 177

neruşinat din lume ca să facă aşa ceva şi că ce nu te daî cu totul eî, dacă vrei să fie numai
trebui să-şî calce în picioare toată vrednicia, a ta ?
toată dragostea lui. Şi-apoî uitarea şi schimbarea sînt adînc în
Ci sufletul eî tînâr tremura de dor. intîia şi firea omenească. E o vîrstă cînd îţi plac în de-
a doua zi s’a culcat suspinînd. A treia zi de obşte femeile, fiindcă-s femei, pe urmă din
Paşti o mină de flăcăi făcură cerc de-o parte. marea asta mulţime începi să alegi, îţi plac
Era vorba de un rămăşag. două-treî, patru-cincî, din astea îţi place mai
mult una, dar şi pe asta o uiţi, simţămintele ce
— O să vedeţi! termină Dumitru lancului.
După horă, lumea se împrăştie. Dumitru pleacă ţi-au insuflat, ţi se şterg îndată ce te gîndeştî la una,
care să te încătuşeze mai mult. Tîrziu de tot,
în urma Anei, o prinde de mînă, o cuprinde
de mijloc şi râmîne cu ea după plopii cei mari ori poate niciodată, ne mărginim numai la o sin­
gură dragoste, căreia îi închinăm tot şi pentru
din marginea drumului.
totdeauna sufletul.
Nicu rămîne prostit, uluit, priveşte în gol şi
pămîntul i se pare că începe să se învîrtiască, — De ce n’ar fi şi pentru femei aşa, ba încă
în firea femeilor e şi mai adîncă însuşirea de
să-i fugă de sub picioare, oftează lung şi pleacă a uita şi dorinţa spre schimbare, spre nou, spre
spre casă, clocotind de un simţămînt, pe care
necunoscut. Şi-atunci de ce să n’o iert?
nu-1 mai încercase pînă atunci.
Un val de sînge i se părea că-i năvăleşte dela
— S’a sfîrşit. inimă în tot trupul.
Nimic nu mai putea avea preţ pentru el. l-a
— S’o iert? Ce-a găsit, mă rog, la Dumitru
fost cu neputinţă să cineze. Un nod îi pironise, lancului? Mînile lui de urs, faţa lui pămîntoasă,
îi înţepenise gîtlejul. Şi mamă-sa tocmai acuma părul de pe frunte, ochii şterşi, ce-a găsit ? —
găsise nimerit să facă glume pe socoteala lui.
Şi iar ofta şi strîngea perna, o clipă nu gîndea-
Să fi fost mai mic, să fi fost singur, ar fi plîns nimic, vedea numai alcătuiri ciudate, ce ju­
ca un copil. Simţia lipsa de a se uşura. cau o clipă în întuneric şi periau.
— Mamă, mi-e rău, mă doare capul de nu — Dacă nu s’ar fi dus, Dumitru ar fi fost
te văd, lasă-mă în pace. — L-a lăsat. Toţi ai în stare să-î frîngă mînile, ori să-i izbiască cu
casei s’au culcat, el a rămas cu capul în palme, palmele lui grele obrajii cei fragezi, cine ştie,
răzimîndu-se să poată sta potolit pe scaun. dacă ea n’o plînge acuma ?! Rău e omul! De
— Păcătos suflet mai am, Dumnezeule. Dacă bunăseamă tot mai mult s’a gîndit ea la mine,
îmi vedeam de treabă, n’aşi fi ajuns aici. Dar dar de data asta a fost silită, n’a putut face
cum e cu putinţă, ca şi ceace am socotit eu mai altfel.
ideal, să se coboare pînă într’atîta ! Eu, care Îşi amintia chipul Letiţiei, pe care o cunos­
credeam că sufletul ei e altarul celor mai cu­ cuse la o petrecere în oraş şi care îi turburase
rate simţăminte şi că el nu s’ar mai putea pacea celor din urmă zile de şcoală. Uitase
deschide şi altuia ! E de neertat, de neertat! atunci pe Ana, şi acum nu vrea să se judece
Nu ştiu ce-aş putea să-i fac. Să rabd ? şi pe el cu aceeaşi asprime. Lui începuseră să-i
Asta nu, trebue s’o fac să simtă cît m’a jicnit, placă şi altele, fiindcă cu acestea altele ar fi
cît s’a coborît. Dispreţul meu ? E prea puţin. trăit şi el de-asemenea. Şi-apoî mai e în firea
Ea a început cu dispreţul, eu trebue să-i daîi omenească un colţişor care te face fericit cu
într’o măsură înzăcită. cît eşti dorit de mai mulţi. De ce să-l izgo-
S’a domolit puţin, a stins lampa şi s’a culcat. niască pe Dumitru ? Eî ii trebuia un bărbat şi
— Trebuia să se sfîrşiască într’un fel. Ai fi o cinste, de care dela o vreme părinţii eî şi lu­
omul cel mai lipsit de judecată, dacă ai cere, mea s’ar fi putut îndoi, dacă lucrurile ar fi mers
ca ea să fi rămas numai a ta. Tu nu o puteai la fel.
lua. Eî îi trebuia unul de seama ei. Cu ce Nicu vedea bine, că n’are dreptate, dar nu
drept o zmulgî şi o depărtezi tu din mijlocul se putea stăpîni. Clocotia. Judecata nu preţuia
lor, atragi asupra-i ura tuturor şi o faci, poate, nimic, o patimă ferbeaîn fiinţa lui întreagă, o
de rămîne nemăritată, cu toatăfrumseţa ei? De patimă, care trebuia să sfarme dragostea lor,