Page 8 - 1906-08
P. 8

172                        LUCEAFĂRUL                   Nrul 8, 1906.
                                       IDILA.

           Ce  păcat  că  de  sat  o  ţine  înlănţuită  o  datină,   —  Las-o, frate, minte de copil. Ce ştie ea? Te
         pe  care  o  găsia  de  multeorî  întemeiată  pe  pre­  răsteşti la ea par’că n'aî fi dumniata.
         judecăţi,  dar  peste  care  totuşi  nu  se  putea  trece.   —  Mă  răstesc,  cum  să  nu  mă  răstesc.  Auzi,
         Ce  păcat  că  el  era  prins  îii  cleştele  unor  legă­  fa,  ce  zic  eu  aici!..  Să  nu  te  mal  prind,  să
         turi şi mai puternice, că se bucurase de o cinste,   nu  mal  aud,  că  ajungi  în  gura  lumii  de  ocară.
         aşa cum o înţelegeau cei din jurul lui ce-î drept,   Auzi,  să  nu  m’aducl  să  fac  ce  n’a  făcut  neam
         dar la care el ţinea ca la lumina ochilor!  din neamul mefi. Inţelesu-m’aî?
           El se inunda, se frămînta, gemea.  Ana începu să suspine inăbuşindu-şî plînsul.
           — Dumnezeule, sîntem robi pe pămîntul acesta,   Nu  ieşise  din  vorbele  tătîne-său  niciodată,  şi
         de  ce  ne-al  mal  dat  simţire,  dacă  trebue  să   nici  nu  i-ar  fi  trecut  vr’odată  prin  cap  să  iasă,
         ne-o  tocim  de  orînduelile  tale  şi  ale  făpturilor   fiindcă  ştia  că  decît  el  nu  putea  spune  nimenea
         tale?  La  ce  folos  chinurile  aceste  pentru  desă-   mai  bine;  ce  zicea  el  era  sfînt.  Dar  de  data
          vîrşirea noastră ?                asta  nu-1  mal  înţelegea.  I  s’o  fi  întîmplat  ceva?
           II  veniau  gîndurî  nebuneşti;  să  nesocotiască   De  ce  răutatea  asta  în  glas?  De  ce  s’o  fi  răstit
         tot  ce-1  înconjura  şi  să  facă  tot  ce-l  silia  sufle­  aşa?  Cum,  aşa  de  mare  era  vina  ef?  Dar  ea
         tul lui tînăr, arzător.            auzise  că  Maria  lui  Bratu  trăia  bine  cu  Mitru,
           —  Legile  natureî  m’aîi  făcut  aşa  şi  eu  nu   care  era  un  leneş  şi  un  prăpădit  şi  Ioana  sta
          pot  şi  nu  vreau  s’o  împedec,  fiindcă  natura   de glume în drumul mare cu Petrea, care se
          nu  greşeşte.  Dar  ar  fi  mers  la  perzanie  în  chi­
          pul acesta.
           —  Şi  perzania  e  o  lege  a  natureî,  e  reac-
          ţiunea el firească, — gîndia el cu spaimă. Atunci
          între  înfrînare  şi  pornire  simţi  în  el  hotărîrea
          că  nu  trebue  s’o  părăsiască,  că  va  căuta  s’o
          mal vadă, ori decîteorî ar fi cu putinţă, pe furiş.
           A  mal  întîlnit-o  de  atunci  odată  la  porum­
          bul  lor  din  valea  Novacului.  Se  temea  însă  de
          ziua  cînd  vor  afla  părinţii  el,  părinţii  lui...
          satul. Şi ziua aceea nu întîrzie să vină.
           Mama  el  află  întîl,  dar  tăcu,  căci  era  mamă.
          Dar  bătrîna,  cu  care  fata  fusese  la  moară,  nu
          se  mulţumi  să  spună  mamei,  ci  într’o  bună  di­
          mineaţă spuse şi tatălui. Şerban păli.
           Seara  zise  argatului  să  iasă  afară  şi-I  spuse
          fetii  cu  glas  aspru  ca  niciodată:  —  la  să  vil
          pînă aici, Ano.
           Fata  presimţi  că  trebue  să  fie  teva  la  mijloc
          şi inima începu să-î zvîcniască.
           —  Uită  în  ochii  mei.  Bine,  fa,  n  n  zi,  cţi-a
          venit  vremea  glumelor  cu  băeţiî,  dar  n’al  mal
          găsit  băiat  în  sat?  Nu  ţi-e  ruşine  obrazului?
          Tu  eşti  de  nasul  lui  Nică  al  învăţătorului?
          Vrei  să-mî  stîrneştl  satul  în  cap  ?  Vrei  să  te
          faci  de  rîs?  Ala  se  uită  la  cucoane,  fa,  nu  la
          tine, tu să te uiţi la cel de seama ta.
            Fata  îşi  plecă  capul  şi-o  podidiră  lacrimile.
          Mamă-sa ÎI luă apărarea.
   3   4   5   6   7   8   9   10   11   12   13