Page 13 - 1906-11-12

Nrul 11—12, 1906. LUCEAFĂRUL 229
prezent ca artist şi absent ca judecător moral. Tot unei vieţi, un tot care pornind acolo unde fiinţa
ceia ce ia forma adevăratei arte, ceia ce a putut începe a-şl afirma firea (în roman se poate da
impresiona estetic un spirit mare fără al jigni în şi evoluţia acestei firi) e pusă apoi în acţiuni alese,
simţul său estetic e şi moral. Literatura ridică orice în care să i se dea prilejul să se exteriorizeze.
acţiune într’o sferă mai înaltă decît viaţa de toate Înălţîndu-se spre o culme, urmează apoi declinul
zilele şi aşa vrea să impresioneze. O operă lite­ necesar spre un sfîrşit (sau spre moarte). Tot ceia
rară nu e scrisă spre a fi imitată, spre a fi reali­ ce însoţeşte redarea unui personagiu, e pentru a-1
zată în viaţă, ci ea e scrisă cu scopul unei impre- determina, a-1 întregi; dacă are remuşcărî pentru
siuni estetice, e o parte de viaţă întrupată, care o faptă rea, aceasta e un caracter inerent fiinţei
satisface atît prin puterea ei de vitalitate, cit şi prin reprezentate, tot aşa dacă nu are. Moartea e un
formă, felul cum e întrupată. în sensul acesta nici sfîrşit logic, o satisfacere, o încheiere din motive
nu ar trebui să se despartă fondul de formă. Felul artistice şi nu din motive morale de a pedepsi.
cum e exprimat un subiect şi nu subiectul însuşi Dacă nepedepsirea unui personagiu rău ar pro­
constitue opera de artă. De aceia criticul care ci­ duce neplăcere, tot neplăcere ar trebui să producă
tind într’o temă ceia ce l-a impresionat pe artist, moartea nevinovată a unei Antigone, Ofelia, Romeo
sau ceia ce a văzut el expresiv în aceasta, trebue şi Julia, Cordelia, etc. Ţinutul acestor considerări
să analizeze întru cît şi cum se traduce această se lărgeşte mult cînd s’ar aplica la fiecare gen li­
impresiune în operă, şi nu după rezultatul care l-ar terar în parte. Drama, căreia îi e fixat felul de a se
da dacă opera ar fi citită de oameni lipsiţi de o exprima cît şi mărimea, se deosebeşte în alegerea
simţire estetică şi care ar căuta în aceasta un folos subiectului de roman, a cărui mişcare e mai în­
practic şi nu numai o înălţare sufletească. ceată, putîndu-se întinde mai mult în amănunte,
în piesa de teatru, personagele îşi desvăluesc firea
Deşi idealurile artistice au variat în diferite tim­
numai prin vorbire, în acţiune, pe cînd romanul
puri, totuşi culmile creaţiunilor de acest fel dove­
permite analiza. Romancierului îi stă în putinţă să
desc independenţa artei; arta satisfăcînd un scop
prin sine, şi nu un mijloc de realizare al teoriilor spună, şi fără a lăsa personagele să vorbiască, ce
filozofice, o predică religioasă etc. Arta nu se adre­ gîndeşte o fiinţă, ce o determină la o anumită ac­
ţiune, în sfîrşit poate expune cauzele sufleteşti pînă
sează raţiunii, dar nici sentimentului spre a aprinde
pasiunele; „există o artă care redă patimele, dar o artă în amănunte, lucru care lipseşte piesei de teatru.
De asemenea există deosebiri între nuvelă şi ro­
pătimaşă e o contradicţie, deoarece efectul neapărat
man. Nuvela redă numai un „segment din viaţă",
al frumosului este lipsa de pasiune" (Schiller). A se bu­
o scenă, o faptă, o fire într’o acţiune, într’o clipă,
cura în adevăr de o operă de artă înseamnă a o trăi,
a lăsa să vibreze prin simpatie aceleaşi coarde, şi o întîmplare, pe cînd romanul redă totul unei vieţi
totuşi e o rezervă, o răceală care înfrînează senti­ evolutiv. Deosebire mai mare e între roman şi poezia
lirică. Aceasta redă numai o stare şi, prin adaosul
mentul, e conştiinţa că arta nu e realitate. Arta
altor mijloace ce vin în ajutorul expresiunii, nu
mişcă un suflet, dar nu-1 influenţează în acţiune,
pot fi expuse în aceste scurte considerări.
(cu rezervă poezia patriotică care deşi e născută
dintr’un sentiment hotărît, nu e scrisă spre a aprinde Diferenţa în tratarea materialului condiţionează
patriotismul). Sentimentul durează numai cît impre- şi diferenţa în alegerea acestuia. Atitudinea unui
siunea estetică, e ceva asemănător visului — dacă dramaturg e diferită de a unui nuvelist, dar şi dra­
un om făptueşte în vis ceva rău (în artă simte nu­ maturgul şi nuvelistul şi romancierul, atîta timp cît
mai cu un altul ce poate face o faptă rea), cu trezirea fac artă, se asemuesc întru aceia că consideră
se sfirşeşte totul, nici dorinţa de a realiza visul, totul numai din punctul de vedere al impresiunii şi
nici remuşcărî, nimic nu mai pot condiţiona apoi al efectului artistic. Criticii cari cer artei predica
firea unui om normal. în artă firi ca lago, Boling- morală se mărginesc mai cu seamă la teatru, de­
broke, Lady Macbeth produc plăcere estetică prin oarece teatrul se prezintă ca arta cea mai aproape
vitalitatea lor, fiecare afirmîndu-se ca o fiinţă bo- de adevăr, ea reprezintă o întîmplare din viaţă
tărîtă, întreagă, desăvîrşită prin felul cum se ex­ ce ni se desfăşură înainte, realizată în afară de
teriorizează în operă, pe cînd in viaţă produce o noi, pe care numai trebue să o primim în suflet,
neplăcere morală, şi ar fi naiv de a crede că plă­ pe cînd celelalte arte se realizează în noi, cu aju­
cerea estetică e condiţionată numai de moarte torul nostru, se desăvîrşesc în mintea noastră, —
— pedepsirea cum o numesc moraliştii — cu de aceia şi influenţa teatrului, în altă privinţă decît
care se sfîrşeşte bucata literară. Orice operă mare artistic, e mai în serios luată. Cei ce cer însă ca
literară, fie roman, fie piesă de teatru, redă cursul opera să exprime numai atitudinea artistului din