Page 10 - 1908-03

42 LUCEAFĂRUL Nrul 3. 1908.
alte lucruri, trecute şi acestea, dar pline de în­ Ne-am despărţit, după o grămadă de ani, acum
duioşare unele, de avânt altele. poate pentru totdeauna.
Vremea trecu grabnic şi ne mirarăm când Şi când m’am urcat în tren, mi se păru că
sună de plecare. mă urmăreşte umbra putredă a lui Victor Tomuş.
I. Agârbiceanu.

Cobzarul.
Pe-o culme stă palatul tău în zare, Cum îmi plecam, cântând, spre cobză faţa,
Perdele la fereşti, ţi-atârnă norii, Am tresărit: „cântarea mea-i iubire"
Departe, jos, săltându-şi călătorii. Şi ţi-am cântat, nebun de fericire,
Să sbueiumă neţărmurita mare. Pân’ ce-a ieşit din neguri dimineaţa.
Pe malul ei mă odihnesc de cale, De-atunci au trecut ani. O, zeitate!
Picioarele-mi suni grele, vântul hale, în veci frumoasă, tânără minune,
Şi haina zdrenţuroasă n’are spate; Tu ai rămas; • cântarea mea apune
Prin neguri văd lumina casei tale. A’am potignit la calea jumătate.
Pierdut, mă uit în zarea depărtată, Aceleaşi stele-mi licăresc senine,
La tine, sus, e primăvară ’ntruna, Pe drumuri albe bate-aceeaş zare,
Sub ochii tăi de sine cântă struna Se sbuciumă neţărmurita mare;
Am stal şi eu în pragul tău odată. Nu pot urca, cohoară-le la mine.
Urcasem culmea până sus la tine, Ai-e trupul greu şi mâna obosită,
Am îndrăznit în uşa ta să bat, îmbracă-mă 'n cămaşă azurie
1
Ai-aizis: „străine, cântă' şi-am cântat; Şi-mi încălzeşte inima pustie
Iar când mi-ai zis: „iubeştc-mâ străine", înviorează cobza ruginită.
Maria Cunţan.

Hamei.

Din calea mea lungă, pustie, Trudit, azi opritu-mi-am mersul
Simt sufletul tău cum mă chiamă, Că stâncile drumul îmi curmă,
La casa cu flori în fereastă, întoarce eu nu pot... pierdut-am
Duioasă şi scumpa mea mamă. Cărarea lăsată în urmă.
Privirea-mi ridic atunci tristă Din calea mea lungă, pustie,
Spre mult depărtata mea jantă, Durerea-ţi zadarnic mă chiamă,
Ce-atât de frumos străluceşte La casa cu flori în fereastă
Şi-atât îmi apare de sfântă .. . A ’ntoarce, eu nu mai pot mamă.
Cloj, 1908. Nicolae Brătianu.