Page 5 - 1908-03

Nrul 3, 1808. LUCEAFĂRUL 37
iatui. Dar îndată un vifor de gânduri îi risipi »Da’ până când ai să-mi faci mutre, madamă?
•cuvintele scrisorii; şi îndată i se înfăţişa casa. da’ până când ai să-mi tot cânţi de rochii şi de
cu tatăl său, care venea dela cancelarie necăjit, pălării? Da ce-s eu? rob? Am să te fac să intri
cu condicile, care se aşeză fără o vorbă pe un în pământ înnaintea mea, m’ai înţeles?, da’ nu
scaun şi ascultă tânguirile, veşniciie tânguiri ale să gemi şi să-mi urli în cap ziua toată!«
cucoanei Lenţa. Şi iată şi Jenică, care întinde Iorgu se opri uimit. 11 înfiora glasul acela
mâna şi cere, şi cere, ca un mic animal rău­ mânios, grozav de mănios. Şi în tunetul lui,
tăcios; cere şi strică, cere şi sfăşie; cere şi rupe; care urma, nedesluşit acuma, dar cumplit, răz-
căci ştie animalul cel mic şi răutăcios că el, băteau plânsetele cucoanei Lenţa şi ţipetele as­
Iorgu, trebue să dee, trebue să se dee învins. cuţite ale lui Jenică.
Altfel se ; ridică larmă în casă şi prinde a urlă »Mă duc! nu mai stau o clipă! mă duc în
cuconu’ lancu, prinde a ţipă cucoana Lenţa! lumea mea!«... răcnea femeia — şi i se apropid
Deodată se vede in mijlocul suferinţilor lui, Iorgu, par’că glasul. Iorgu o văzu într’un fâlfâit de
şi se gândeşte ca într’un fulger că animalul cel fuste, repede, cu copilu ’n braţe, — un copil
mic, cu ochii răi, care-1 tiranizează, trebue zdrobit! înmulţit, schimonosit, care dădea ca o caracatiţă
Trebue zvârlit cu piciorul într’un colţ. Iar cu­ din mâni şi din picioare.
coana Lenţa, când va sări, cu gkiarele întinse, »Unde te duci?*
când va cercă să-l cuprindă şi să-l zgârăe, trebue Şi cuconu’ lancu răsări deodată din umbra
înlăturată cu dosul mânii, trebue trântită la săliţei. O cuprinse scurt de umăr, ş’o întoarse.
pământ, călcată în picioare! Atunci sare şi cu­ Copilul se prăvăli din braţele femeii; apoi ră­
conu’ lancu, — şi el, Iorgu, întinde mâna şi mase singur, aproape de prag, în bătaia asfinţi­
grăeşte cu glas întunecat: Acestea toate sunt tului, — pe când cucoana Lenţa, trasă în fundul
pentru mama mea din mormânt! Trebue să-l odăii de braţele tari ale bărbatului, gemea în-
înfrunte cu ochii pe tatăl său, trebue să fie crud, năbuşit, stins, înfiorător.
trebue să-i spue aşa, să-l facă a înţelege că Copilaşul răcnea îngrozit, se grămădea după
pe moarta a uitat-o; că în casa ei, în patul ei, uşă, ca un puiu de fiară. Apoi deodată văzu
între lucrurile ei, în gospodăria ei, a adus o pe Iorgu şi întinse mânuţele scurte, şovăind
străină... spre lumină, cu paşi repezi, neregulaţi.
Se ridică în picioare aţâtat. Par’că îl privea »Ce-i, Jenică? întrebă Iorgu, cu glas domol.
ţintă, cu ochi aspri, cuconu’ lancu Bălteanu. Taci, nu te speria. Eşti cu bădia!« Şi-l mângâia
Asfinţea soarele în flăcări, în aburi, între pă­ încet pe căpşorul cu păr moale, auriu. In odăi
durile şi munţii depărtării. Câmpiile se întindeau zvoana contenise scurt. Cuconu’ Iorgu Bălteanu
liniştite în jur, până la marginea târgului, fără ieşi pufnind des, întunecat şi asudat. Trecu în
zvoană, fără aburire de vânt între frunzele-săbii grădină. Iar prin lumina scăpată răsări în săliţă,
ale păpuşoilor. Iorgu se ridică, cu sufletul par’că gemând, cucoana Lenţa, cu părul împrăştiat peste
înfricoşat, cu o hotărîre mare în clipa întâia, ochi, zdrobită, strânsă în cătuşe de o durere
cu o hotărîre care începe a slăbi, a se clătină, chinuitoare. Băiatul o privea, şi deodată îşi aduse
a se turbură pas cu pas în clipele următoare; aminte de maică-sa. îşi aduse aminte de larma,
şi din scrisoare tot mai puţine vorbe duioase de gemetele înnăbuşite, de spaimele lui trecute,
adună. Ca un fel de descurajare îl învăluia, îl — şi femeia ce înnaintâ încet spre el cu ochii
moleşea. Se întrebă acuma: Să scriu ? să mai în lacrimi, avea par’că ceva din durerea trecută
scriu oare? Şi dădu cu desnădejde din cap, a mamei lui. Ceva din dragostea, din mila pentru
gândindu-se la suferinţele lui din fiecare clipă. maica din mormânt trecu şi asupra suferinţii
Intră iar în livadă. Se apropie încet de casă, din faţa lui. Nu-şi da seamă; nu simţea nevoe
cu un aer de suferinţă, pe eare-i plăcea să şi-l să mângăe prin cuvinte, căci eră tânăr, cu plete,
iee câteodată, când treceâ pe lângă portiţe la cu visuri şi cu răzbunări de îndeplinit; dar
care stăteau gânditoare fetele de pe uliţa lui. scrisoarea dureroasă o uitase, şi întinsese »ani-
Intră şi ’n ogradă, şi deodată se oprî uimit. In malului cel mic«, ca să-l liniştească, cărticica
casă, vuiâ larmă. Mai făcu doi paşi şi o auzi pe care o scosese din buzunar fără să-şi dee
desluşit. Tuna cuconu’ lancu Bălteanu: seamă.
1