Page 13 - 1909-06

Nrul 6, 1909. LUCEAFĂRUL 133
Deodată cu păşirea lui Şaguna pe terenul fost. Iar, că ce a fost Şaguna pentru neamul
vieţii publice, am ajuns şi noi la sfârşitul şi biserica noastră, o ştim toţi, cari şi astăzi
obiectului, ce ne-am propus să-l desfăşurăm. ne încălzim la lumina strălucitoare a perso­
Tot aceea, ce am atins, între hotarele în­ nalităţii sale şi ne hrănim din roadele îm­
guste ale acestei conferinţe, n’au avut alt belşugate ale străduinţelor sale.
scop, decât să înfăţişeze numai preludiile, *
cari ne lasă să întrezărim pe marele Şaguna I z v o a r e : Andrei Baron de Şaguna, studiu
de mai târziu. Am voit să arătăm că, pe de I. S l a v i c i . Sibiiu, 1880; R e v i s t a n o u ă ,
lângă provedinţă, a cărei mână milostivă ne-a an. VII. p. 278 şi urm.; G. Heinrich: Egye-
trimis pe Şaguna în Ardeal, cari factori in­ temes irod. tortenet. Bpest 1902. II. Olâhok
dividuali şi sociali au mai contribuit, ca acest de Dr. G. A l e x i c i ; „ C o n v o r b i r i l i t e ­
tânăr macedo-român să devină, la o vreme, r a r e " . XII. 1908 p. 595-603; E n c i c l o ­
pentru noi Românii ortodocşi, aceea ce a p e d i a R o m â n ă . 1. Arămâni.
Gh. Tulbure.

Singurătate.
Am stins de mult lumina, dar ne ’ndurat e domnul
Şi-atâta vrajă ’n simţuri mi-aduce de pe unde,
Pleoapelor trudite şi al uitării: somnul; Cântarea ce acuma în suflet îmi pătrunde...
Şi nu vrea să-şi pogoare aripa-i de mătasă Ascult şi-aud, în noapte, cum însăşi iarba cântă
Şi peste-a mea pleoapă... Şi-atât pustiu prin casă Şi col{uI de pe straturi sub ternă se frământă.
Revarsă ochii nopţii din lacoma lor undă... Aud suflarea verii, în fraged trup de floare,
în hăul de ’ntunerec zădarnic se scufundă
Mişcând eterne doruri deapururi născătoare
Privirea mea să prindă vre-o albă nălucire, De tânără vieată; şi-un colt de vieafă nouă
Şi-un vis să ’nfiripeze de dulce amăgire...
Aud cum se adapă din picurul de rouă;
Ascuns pe-un piept de floare, în tainică visare,
Ce trist e să fii singur, s’asculţi cum prin odaie
Truditul gând îşi poartă aripa lui greoaie, Aud cum soarbe-un flutur a florii răsuflare...
Şi-a clipelor deşerte lungime o măsoară Atâta dor de vieafă se mişcă ’n larga fire
Şi tot pustiul clipei în suflet îfi pogoară! Şi flori şi fluturi şi-ape un cântec ştiu: „Iubire"...
Mă scol şi spre grădina cu flori deschid fereasta; Din cuibu-i rândunica, trezită de suspine,
E numai vraj’-afară şi pace ’n noaptea asta Mă ceartă mititica: „Ce tulburi, tu străine,
Şi ’n aer cald pluteşte răsufletul grădinii. Odihna şi iubirea din cuiburile noastre?"...
Aproape de fereastă au înflorit tofi crinii
Şi-atâtea mii de stele topitu-şi-au argintul Mărire, fie fire! durerile sihastre
în picurii de rouă ce ’mpodobesc iacintul... Tu nu le ştii, şi ’n toată a ta nemărginire,
Şi flori şi pasări şi-ape un cântec ştiu: „iubire".
Şi nopţii acesteia, în dulce zvon de ape,
G. Rotică.
Un imn înaltă gârla din lumea de aproape;