Page 14 - 1909-12
P. 14
274 LUCEAFĂRUL Niul 12, 1909.
Pagini străine.
— Ceasul de Iv. Turgheniev. —
(Urmare.)
XIX. argint împreună cu panglicuţa mărgelată a
Mulţi ani au trecut de când s’au întâmplat lui Vasile căzură în valuri... Dar atunci se
toate acestea; nu odată m’am gândit asupra petrecu un lucru de necrezut. îndată pe ur
lor şi până astăzi tot nu pot înţelege pri mele ceasului picioarele lui David se ’ntoar-
cina înverşunării, care cuprinsese pe tatăl seră în sus, -- şi el cu capul în jos, cu mâ
meu, socotind că nu tocmai de mult oprise nile înainte, cu poala hainei împrăştiată, de
chiar şi pomenirea nesuferitului ceas; precum scrise în văzduh un arc repede — în zile
nu pot pricepe nici furia lui David la auzul calde aşa sar broscuţele speriate de pe ţăr-
furtului lui Vasile. Fără voie îţi vine să crezi, murii înalţi în apa lacului şi dintr’odată
că ceasul avea în sine o putere misterioasă. se făcu nevăzut de pe balustrada podului...
Vasile nu ne trădase, cum a presupus David, şi — buf! s’auzi un greu pleoscăit...
nu-i eră Iui de asta: prea îl apucase frica,— Ce s’a petrecut în mine n’ani puterea
ci lucru simplu, una dintre slujnice a zărit să descriu nici decum. Mă aflam la câţiva
ceasul în mânile lui, şi îndată l-a pârât la paşi de David, când a sărit de pe balustradă...
mătuşa. Atât necaz pentru o nimica! dar nici nu mi-aduc aminte, dacă am strigat
Şi astfel, alergam pe stradă, drept prin oare; nici nu cred, că m’am speriat: am ră
mijloc. Trecătorii ce-i nimeriam încercau să mas mut, fără simţiri. Mânile, picioarele îmi
ne oprească sau se fereau miraţi. Mi-aduc înţepeniră. împrejurul meu oamenii se împin
aminte, că un maior în retragere, cunoscut geau, alergau; unii dintre dânşii îmi păreau
pentru cânii săi de vânătoare, deodată se cunoscuţi: Trofimici deodată-mi apăru, sol
ivi în fereastra casei sale şi roşu, cu cor datul cu suliţa grăbise undeva la o parte,
pul plecat afară, începu a strigă ca la o goană caii dela cară apucaseră iute înainte, înălţân-
turbată: „Ho! ţine-l măi!“ prelungind urletul du-şi boturile înfrânate... După aceea mi s’a
dela spatele noastre. David fugea şi, ridicând făcut verde înaintea ochilor, şi cineva mi-a
ceasul deasupra capului, când şi când sărea; dat o lovitură tare după ceafă şi d’alungul
eu încă săream, şi tot acolo, unde şi el sărea. spinării... Am leşinat.
în cotro? — strigai lui David, văzând Mai ştiu, că dup’aceea m’am ridicat şi, vă
că apucă pe o ulicioară, şi apucând şi eu pe zând că nimeni nu mă bagă în seamă, m’am
urmele lui. apropiat de balustradă, însă nu de partea
La Oka! —îmi strigă.— In apă cu el! unde a sărit David: îmi eră groază să mă
în râu, la dracu! apropiu de locul acela, — ci de ceealaltă,
Ho! ho! — sbierâ lumea la spatele şi m’am uitat la râul sgomotos, albăstriu,
noastre... umflat. Mai ştiu, că nu departe de pod, la
Iar noi sburam pe ulicioară, lată, din ţărm, am observat o luntre legată acolo, iar
faţă, începe a adia o răcoare — şi râul e în luntre câţiva oameni, şi unul dintr’ânşii,
aici, şi coborâşul râpos mlăştinos, şi podul ud de tot şi sclipind la soare, plecându-se
de lemn cu un lung şir de cară, şi soldatul peste marginile luntrei, scoteâ afară ceva din
dela garnizoană cu suliţă lângă barieră; — apă, ceva nu prea mare, întunecat, lungăreţ,
pe atunci soldaţii purtau suliţe... David e un lucru, care credeam la început, că este
deja pe pod, trece iute pe dinaintea solda un geamantan sau o corfă; dar, uitându-mă
tului, care încearcă a-i da o lovitură cu su mai bine, am văzut că lucrul acela eră —
liţa peste picioare şi nemereşte într’un David! Atunci am trăsărit de spaimă, am
viţel ce treceâ înainte. David, într’o cli strigat desnădăjduit, am alergat cătră luntre,
peală, sări pe balustrada podului — scoţând îndesându-mă printre oameni, dar sosind
un strigăt de bucurie... Ceva alb, ceva al acolo am pierdut curajul şi m’am oprit pri
bastru sclipea, sbură prin aer — ceasul de vind împrejur. între cei mulţi recunoscui pe
