Page 10 - 1909-12

270 LUCEAFĂRUL Nrul 12, 1909.

Unei fete.
Stai tăcută, fată mare, N’are cine să-ţi alinte Te usuci.te stângi în umbră,
Tristă, veşnic singurică... Blând şuviţa de pe frunte... Printre altele ti-i pierde,
N’are cine să-ţi sărute Fată mare, vieaţa ta e Floare mică, floare albă,
Mâna albă — mâna mică. Soartea florilor mărunte. N’are cin’ să te desmierde.
Simina Bran.

Scrisoare.

... Şi-am coborî!, iubito, într'un templu: Să-ţi simt sărutul dulce de fecioară,
Un templu vechiu, paraginii şi rece, Dar ochi-mi rătăceau iu intunerec,
Cu zidul îneyrit de lungă vreme Simtiam pustiul cum mă împresoară!. .
Pe lângă care se zărea cum trece,
Un pârâiaş curat ca o lumină. .. într’un târziu — eră spre dimineaţă —
Mi-am ridicat pleoapa ’ nrourată...
Eră o noapte albă şi senină! . . Eră atâta soare prin poiene
— Pe pietrile culcate în grămadă Şi-atâta pace sfântă şi curată,
Bălaia lună-şi aşterneă argintul; Cam stal sfios de-alâta strălucire,
Dintr’un tufiş, în adieri uşoare, Ce coborise peste ’ntnaga fire!..
Miros dulceag îmi trimetea iacintul. Departe marea-şi trimeteă oftatul
Zdrobit şi obosit de pribegie, Prelung, domol ca o chemare nouă;
Sub zidul rece am îngenunchiat. In jurul meu, pe florile trezite,
Şi tâmpla mea atât de 'nfierbântată Se răsfăţaţi mărgeanele de rouă,
Pe lespedea de piatră mi-am culcat far în dumbrăvi cântă priveghitoarea. . .
Şi-am plâns. .. am plâns, ca'n clipa despărţirii. — Ca deşteptat din lungă aiurare,
— Vedeam, cutremurat, cu buza mută înseninat mi-am prins toiagul sorţii
Cum ultima, nădejde o îneacă, Şi am pornii în noua îndrumare.. .
Cum cea din urmă rază mi-o răpeşte
Şi stăm neputincios!.. Cu ochii ’n zare Şi-am cunoscut ascunsa Iu putere,
Te căutam să te găsesc, iubito, Mângâietoare, pacinică: uitare !
Să-mi spui vre un cuvânt de alinare, I. Encscti.
S’aud din nou pe buza ta: „iubire 11 ,

Catrene.
(Hafis.)
Celce cu Hafis vrea să se întreacă Să te asamene c’un mugur,
în cântece, în măestria lor, Nici un poet pe lume n’ar putea,
E ca şi rândunica din poveste: Căci nu-i în lumea asta mugur,
Se ’ntrece ’n zbor cu şoimul munţilor. Să aibă o guriţă, ca a ta.
* *
Cu sufletu ’nsetat, adânc sorbit-am Stăpâna mea! Minunea mea slăvită!
lubirea-i sfântă, farmecu-i ceresc. întreagă lumea asta luminoasă
De ce nu pot cu ’ntreaga mea fiinţă E numai o oglindă, — plăzmuită,
în flacăra-i să pier, să mă topesc?! Ca să-ti arate cât eşti de frumoasă?!
*
Vasile Stoica.