Page 14 - 1909-13

-98 LUCEAFĂRUL Nml 13. 1909
Izvorul din codru tremură pe prund, crengi
plecate ascund cărarea, flori cad în părul
iubitei, şi adormi în armonia codrului; izvorul
te îngână cu un cântec, şi vântul blând adie...
Din arinişte vine seara; mirosuri dulci îm­
bată fata. Ea pătrunde prin codri, lângă teiul
vechiu şi sfânt. Florile lui, până în pământ,
ascund izvorul cel vrăjit; - iar sus, în brazii
de pe dealuri, luna blândă ţine strajă...
Altă mândruliţă îşi îndeamnă iubitul: Vino,
iubite, în codrul cu verdeaţă, unde izvoarele
plâng în vale... Acolo, în ochi de pădure,
vom şedea în foi de mure, tu mi-i spune
poveşti; iar eu, pe un fir de romoniţă, voi
cercă de mă iubeşti... Pe cărarea, în bolţi
de frunze, vom apucă spre sat în vale; săru­
tări ne-om da, dulci ca florile ascunse;
căci frumoasă e şi nebună e albastra floare...
De altădată: stai singuratic, suspini şi suferi
lângă lacul cel albastru, încărcat cu flori de
nufăr. Treci mereu dealungul malurilor;
Ultima fotografie a lui Eminescu (1887 1888). pare că aştepţi să se ivească ea din trestii,
să plutiţi în barcă cuprinşi de farmec. In
sufletească a ţăranului român, au înrâurit şi zădar! Ea nu vine! Lacul codrilor albaştri e
adesea au inspirat lui Eminescu versurile singur cu tine...
cele mai puternice de iubire curată şi de lată, dincolo, crăiasa din poveşti, dând
dragoste pătimaşă. trestia într’o parte, peste unde fermecate
Să urmărim, la întâmplare, câteva din pa­ aruncând trandafiri roşii, ca să vadă un chip;
ginile acelea ale măestrului, care sunt pline căci un cuvânt al sfintei Miercuri a vrăjit
de mirezmele de frunze, flori şi codru. demult lacul, iar alt cuvânt rostit de sfânta
Ce e codrul? Un împărat slăvit. Din mila Vineri a vrăjit şi trandafirii.
Măriei sale, a codrului, mii de neamuri cresc în freamăt de codru scântee lacul, din gârle
şi înfloresc la poalele lui; în marca sa craiul sună apa somnoroasă, ale paserilor neamuri
codru poartă lună, soare şi luceferi; împre- ciripesc cu atât de multe înţelesuri. Izvorul
juru-i are curteni din neamul cerb, iepuri îşi aşteaptă crăiasa cu părul ei moale şi cu
purtători de veşti, privighetori ce ţin or­ piciorul mic, cu ochii vineţi şi cu privirea
chestra, izvoare care spun poveşti; iar po­ ostenită; şi flori să ploaie peste dânsa.
porul îl alcătuesc albinele de pe flori şi Cornul sună dintre ramuri de arin, luna
furnicile de pe poteci. Craiul codru îşi adună trece peste vârfuri, codru-şi bate frunza lin...
la trebuinţă şi sfatul: cai de mare, albi ca Vremea trece, vremea vine.
spuma, bouri cu steme în frunte, cerbi şi Iar când voi fi pământ în singurătate-mi,
ciute sprintene de munte, care stau de vorbă să-mi fie şi atunci codrul aproape; pe vâr­
cu fagi şi cu flori de tei. furi lungi de brad alunece luna; deasupra
Colo şerpuiesc gingaşele cărări cu cotituri; teiul sfânt să-şi scuture creanga, şi nu-mi
acolo •s’asculţi glasul pădurilor şi să vezi plângă nimeni la creştet; ci codrul vânt să
cum scântee stelele printre crengi, şi cum dea frunzişului veşted...
iese luna dintr’o rarişte de fag... E umbră Mama, dulcea mamă, din negura de vremi
de răchiţi şi miros de tei. Iar în braţe? O mă chiamă la sine pe freamăt de frunze.
dulce dragoste bălae... Ori o floare albă de Salcâmii se scutură de toamnă şi de vânt
cireş... deasupra criptei negre... Când voi muri, iubito,