Page 13 - 1926-11
P. 13
UNIVERSUL LITERAR 1 3
Cronica muzicală
Opera română. — Pentru întâia oară Povestirile lui Hoffman
operă fantastică în 4 acte (cinci tablouri) de I. Oîlenbach
1
Istoria dramei lirice fşi are Iakobii sui „Povestirile lui Hoffinann ' sunt inaugu
— Meyerbeer şi Offembach — după cum rate şi deţin afişul nu mai puţin de şeasc
istoria muzicii arc pe cei doi Ricliarzi — sute de ori într’un interval de timp rela
Wagner şi Strauss. — Dacă în privinţa tiv scurt. Liniile mari pentru înscenarea Despre Pirandeilo, în legătură
acestor doi din urmă este greu de stabi „Povestirilor Ini Hofinann ' nu le găsim cu trupa Pitoeff
1
lit analogii, cei doi Iakobi, ambii de rasă însă nicăeri mai clar redate şi mai jus
ebraică, pot da loc la felurite cercetări tificate, ca în lucrările dc specialitate ăle „Cine i acest el? Cine-i el însuşi?
comparative, mai ales pentru cuvântul că tcareticianului artei regiei. Cari Hage- A. dacă fiecare dintre noi ar putea, o
ambii îşi au locul în istoria muzicii ca mann. Aci ar fi putut adânci puitorul în clipă să îndepărteze dela el, această me
creatori numai de muzică dramatică. Ne scenă bucureştean multe adevăruri în pri taforă sine însuşi, — pe care o aduc, o
interesează în deosebi paralela ce s’ar vinţa întreprinderii sale. Şi poate, cu mai formează într’un mod inevitabil, acţi
putea face între Meyerbeer, care degene multă grije şi silinţă, ar fi şi isbutit să unile noastre conştiente şi inconştiente,
rează genul operei în „scamatorie cxtra- realizeze pe scena Operei române un ne am da seama, că sine însuşi e un al
vagantă“, şi Offenbach, care merge pe a- spectacol mai atrăgător şi, în tot cazul, tul, un altul, care n’are nimic, sau a-
celaş drum al celui dinttâi Iakob, dege mai depărtat de tradiţia de operetă în proape nimic cu noi. Fiinţa noastră in
nerând genul în operetă. care împrejurările au înglobat, la noi, timă, jenată adesea de toată viaţa noa
„Povestirile lui Hoffmanu“ nu sunt, „Povestirile lui Iloffmann". De stilizat stră, rămâne necunoscută**.
propriu vorbind, operetă; această ultimă fiecare aparte, cele trei acte de fantasmă De când am citit un lung pasaj, în
lucrare a lui Offenbach aparţine istoriei şi lmsm dela mijloc, snnt de opus cate- carr intră şi frazele de mai sus. în ro
operei. Centrul interesului dramatic este poric realismului brutal de kneipă nem manul „On tourne** al lui Pirandeilo, am
susţinut aci de figura fantastică a lui E. ţească din actul prim şi ultim cari înră avut impresia, că am dobândit putinţa
Th. A. Hoffinann, muzicant, poet. pictor mează ca un prolog şi un epilog fantasti de a-i aprecia concepţia.
şi teoretician, purtător, prin activitatea cul romantic şi contrastant din cele trei El şi-a pus problema : „Cc-i personali-
sa şi prin propria-i viaţă, al stindardului viziuni caracteristice ale vremii: ştiinţa tatea** „Ce-i eul“, după ce a constatat
romantismului. Faptul nu este de trecut (Olimpia), isensulaljismul şi laşţciv.itjatea dureroasa disproporţie dintre fiinţa ade
cu vederea când este vorba de a. deter meridională (Julieta) şi pasiunea artei vărată ,în adâncul sufletului oi şi ceea-
mina caracterul eminamente, romantic al (An tonia). ce pare.
operei: „codaciul întârziat al operei ro- Concepţia unei atari structuri scenice Fiecare dintre noi, — după concepţia
mantice'*, cum numeşte Cari Nef, această ar fi adus o vie lumină şi asupra inter lui Pirandeilo — are conştiinţa că este
lucrare a lui Offenoach. — Totuşi, cu pretării. S’ar fi înţeles antiteza dintre cineva, aparte, unic. Dar este ? Persoa
toate intenţiunile lui Offenbach de a-şi Iloffmann şi Lindorf, şi s’ar fi ales altci nele, cu care această fiinţă unică are
purifica maniera (în care întreaga-i via neva decât Mircca Lnzăr de opus geniu raporturi. îşi fac despre ea o imagină
ţă lucrase, creând genul oporetei). şi, de lui rău interpretat cu perfectă siguranţă precisă, dar diferită .Pe personalitatea,
a restaura genul operei, în acest cântec al dramatică şi deplină stăpânire a miiloa- pe care fiecare dintre noi ne-o recunoa
lcbădei, — „Povestirile lui Hoffmann*', celor vocale de către d.George. Niculcscu- ştem, se înfig, apasă, se resfiră în orice
testamentul său artistic, cu toată orches Basu. De relevat pentru însuşirile sale caz. personalităţile, pe care le crează ne
traţia destul de îngrijită a lui Guiraud vocale — care în tot cazul, sunt de voile traiului, meseria, mediul. Şi astfel
(făicută întocmai dună iudicaţiunile lui cultivat — este soprana Lydia Bahici nimeni nu mai reprezintă fiinţa sa, eul
Offenbach), nu rămân neinfluenţate de singurul element de aşezat într’un an său ci o împreunare, un amestec de per
spiritul operetei. samblu, desechilibrat şi covârşit de Ni- sonalităţi, pe care le primim conştient,
Pe scena dcla „Liric", opera fantast'că culescu-Basu. Orchestra a rămas într’o sau inconştient. Şi astfel, personalitatea
a lui Offenbach vine. ca si din spiritul rezervată cuminţenie sub dirigenţia po ajunge să fie sute de mii de lucruri,
creatorului ci, îmbâcsită de atmosfera de tolită a lui Pessione. Calmul înţelept dar uneori într’o luptă de recunoaştere şi
operetă, de praf de grădină de vară, de resemnat cu care Pessione îşi dozează închegare, de înverigare către unitate,
meschinărie şi caboRsin în care şi-a trăit câtimea fonică, ne distrage aproape pe sau de dezacorduri continui.
primele reprezentaţiuni în ţara noastră. de-a întregul gândul dela orchestră. Abia Dacă încerci să-ţi analizezi stările do
Reabilitarea şi reîncadrarea „Povestiri în actul Julietei timpanele auditorului conştiinţă, ajungi firesc la această con
lor lui Hoffmann*' în repertoriul operei au descoperit „Barcarola'* şi cu ea orches statare sceptică, a disocierii, la care a-
întâmpină greutăţile tradiţiei de operetă. tra, şi au aplaudat călduros; încolo... dis junge Pirandeilo. El însă şi când creea
Cuvântul prim îl are, pentru înlăturarea cret acompaniament. Lipsite de concep ză, când face piese de teatru, de pildă,
acestei tradiţii, regisorul. ţie interioară a rostului scenic, grupurile are conştiinţă, că personajul, căruia tin
Piesa prezintă ce-i dreptul, şi din s*au mişcat într’o neorânduire de ,,veiis- de să-i dea viaţă, are o anume persona
alt punct de vedere, atracţie deosebită mo‘‘ italian, când fiecare act trebuia să litate intimă în sufletul autorului, iar
pentru noua artă a regiei: din acel al ne aibă şi unitatea stilistică a decorului şi când a ieşit afară, când autorul i-a dat
sfârşitelor perspective La re ie deschid a ansamblului. Lumina concepţiei gene drumul să se manifeste, personajul năs
fantaziei punerii în scenă. Neuitatele sta rale a operei lipsind, spectacolul întreg cut din închipuire, suferă toate impresi-
unile, determinanţa şt răscolirile contac
giuni ale „operei comice'* din Berlin de înclină să reliefeze singurul personagiu tului, necesităţilor ambianţei şi nu mai
sub direcţiunea marelui Hans Gregor cu real de operă, basul Niculescu-Basu, dar e cel ce-a fost.
prin aceasta să prăbuşească tocmai uni Problema aceasta a pus-o Pirandeilo,
tatea stilistică, idealul spre care trebue în admirabila piesă „Şase personaje
va fiinţa până la sfârşitul, lunci Iunie. să tindă interpretarea oricărei opere dra îşi caută autorul".
Trimiterea lucrărilor, care va dura zece matice. Pe scenă, în viaţă, actorii, ori noi toţi,
zile, se va opri în ziua de 17 April, când interpretăm, trăim aşa cum suntem în
vor încene şedinţele juriului. G. BREAZUL drumaţi. cum putem. Dar personajele
Lămuriri de detaliu seîpot căpăta dela diri ficţiune, create în adâncul sufletu
secretariatul Salonului Oficial, din Minis lui sunt altfel. Urmăresc, se revoltă, îşi
terul Artelor. I caută autorul, care să le înfăţişeze în
realitatea lor adevărată. Ele rămân
EXPOZIŢII- fantome întregi şi unitare; noi apă
Casa Artei (Câinpineanu 17) — Iloraţiu rem — după această concepţie — carica
Dimitriu. turizaţi în imixtiunile de conivenţe şi
Muzeul Simu (atelier) — Marius Bunes- imitaţiuni.
Şi apoi în „Enric al IV“, e înfăţişată
cu. dubla personalitate. O viaţă creiată în
Căminul Artelor — Briese — Cosmovici
— Raicu. , plină ficţiune, perfect unitară şi alta
reală, normală socotind pe cea dintâi
Ateneu —• „Tinerimea artistică" — Ka- halucinantă şi nebună.
targi. Pcate că piesele acestea, pe care le-a
Mozart —• B’Arg — Gic — Steurer — reprezentat cu mare artă trupa Pitoeff la
Troteanu. noi, să pară că au un fel do cleslânare
Cartea Românească^— „Grupul celor pa- dramatică. Totuş ce admirabilă dibăcie !
tru“ — Şirato — Dimitrescu — Tonitza — Ce straşnică siguranţă de compoziiţe !
Ha n.
Sunt într’adevăr elementele componente,
