Page 4 - 1926-03

4 ' UNIVERSUL LITEnJ Vffl

plângea pe Cristosul acela blând şi trist, Peste vărateca despărţire (ără şi
pe care-1 slujise toată copilăria şi toată alţi do
tinereţea, căci îl vedea legat în vârful ligura,
unui par. căruia oştenii întunericului îi Peste vărateca noastră despărţire lată.
dau foc la rădăcină. In închipuirea-i Impleti-se-vor, leneş, anii... — Ie
îngheţată alte imagini nu puteau să i ntors
se aprindă, de cât acele de foc şi flă­ Vom auzi, din departe, armonii de iubire
cări... Pe care te vor fremătă, din frunziş, castanii... or, câr
îicioar*
Dascălului i se păru că se trezeşte ca Uită-vom neînţelegerile tinereşti
dintr’un vis aievea, cum i se întâmpla Şi zilele de vremelnică supărare; :enici,
^ermeg
adesea când se pomenea singur în bi­ Mand
serica umedă din Cermegeşti, răsfoind Numai drumurile câmpeneşti, »elinişl
în neştire ceasloavele, la lumina lumâ- Numai dimineţile clare ările r
nărelii din mână. începuse să aiureze Şi amurgurile cu aur aprins în fereşti, >e faţă
de frig.'Şi groaza cea adervărată îl a- Numai acelea nu se vor prăbuşi in uitare... Păi ăl
pucă abia acum, când îşi dădu seama jrivea
că nu-şi mai poate mişca picioarele, Toate, toate — luminişuri de proaspăt gând — igârceş
când îşi simţi creerul un bulgăre de Peste vărateca noastră despărţire i curg
ghiaţă. atât de tare. că scăpăra ca şi Cu trecerea vremii vor străluci tot mai viu... ¡urmai
cremenea scântei de aiurare. Aşa mor Şi vom păşi spre moarte tot mai mult în suflet strângând ftrăluc
oamenii de ger, — îşi aminti el c’a cetit — h
cândva într’o carte veche: visând foc Pierdutele icoane de linişti şi de solare sglobiu... :ane !..
şi lumină. O sfârşeală, fără chip de în­ ION GANEJ •ă vă
dreptare, îl moleşea văzând cu ochii. eles ş
Aşa mor oamenii de frig: oboseala, Mier
sfârşeala, visul de-an picioarele plin de ncet,
soare şi căldură şi-apoi perina de ghia- ticioai
ţă, patul nesfârşit de zăpadă... QUritl
...Cu giulgiul alb l’au înfăşat.. teau
Dascălul se pomeni cântând acum
prohodul şi se înspăimântă do moarte leţi fe
Sfârşeala îl făcu să se împleticească. la eu.
Noroc să Miercan avea braţ puternic. Iracu.
Atât îi fu deajuns, ca acesta să-l atingă, Och:
pentruca Pălălaie să simtă numai de iseme
cât intărindu-i-se piciorul. Miercan era i — i
lângă el şi dincolo în stânga, Mandin. .an a’
Şi era noaptea Crăciunului, iar isbânda
dracilor o prostie. Nu mai aveau să se )umn
ridice ei în vecii vecilor ca să dărâme ilndc
tronul Dumnezeesc ! Ce mare păcat să — E mă, e ! Torţa ce dracu e ! Pălălaie nu-şi putea însă trage picii. ...Ei
visezi astfel de bazaconii tocmai în Mandin i se pare cel mai curagios. El relo; se făcuseră ţurloaie ca pe stroşbştile
noaptea cea mai sfântă... Iar Tohatinul pomeneşte ceva şi de chibrituri. Noroc că ’n piept şi ’n braţ mai rămăst — ]
trebuie să fie cât se poate de aproape, — Am şi chibrituri, ţine tu mantaua... puţină viaţă. ’ite.
acolo sub carul mare, poate chiar îl a- Vezi de te întoarce cu spatele încolo... El tăcu şi căută nedumerit şi cu lui Păi.
rată cu oiştea şi de aceea s’a răsturnat Dela Nistru bate... aminte la ciuperca par’că din lurâroap
astfel .. Dar de ce-şi face cruce Miercan? Pleoapa lui Pălălaie n’a mai putut smeilor, care ardea. O troiţă 1.. se lămiului
Pălălaie vrea să-şi întoarcă ochii spre prididi. A închis sub greutatea capacu­ şi-şi scuipă cu gândul în piept „Piei dmna
m
Mandin, însă coardele gâtului sunt aşa lui ei de fier pe Mandin înnebunit. Iar na­ ce !“ făcu privind spăimântat pe Man<H Pl
de amorţite că trebuie să-şi întoarcă tot mila de întuneric care ţâşnise din vâr­ care-şi stingea torţa în zăpadă. nu A
u
trupul. Şi Mandin îşi face cruce.. Iar ful troianului i s’a părut că s’a prăbuşit Căci flacăra prinsese acum tăF“~
c
Tohatinul nu se mai iveşte do loc... Şi asupră-i. limbile ei crescuseră ca visul şi so s..
aici trebuia să fio : de mult trebuiau — împărăţia întunericului şi-a înghe­ treceau una pe alta biruitoare spre coiv,
să fi ajuns.. De când rătăcesc, să nu fi ţului ! a mai putut grăi el pentru sine, tirul de şindrilă. Cu toate că n’ajua
găsit nici un alt sat, nici un cătun, nici ce-a mai rămas cuget în capul lui de seră nici la jumătatea drumului, d°gt
aro
o colibă.. Doar erau prin părţile aştia ghiaţă. Pe urmă o lumină vie s’a aprins rea era atât de puternică, încât Pălăl£ ‘
la fiecare chilometru... Şi vântul bubu- în locul cugetului aceluia, parcă într’o îşi putu mişca şi piciorul drept. \ g p
nei e
. ie ca la Mărăşeşti 1 Unde-s satele tale peşteră de sloiuri, însă aşa de mică, aşa — Dă-te la o parte Pălălaie că o să ci^ţ
Doamne ? : când le-a înghiţit întuneri­ de mică, încât a început să se sgârcească po tine, sbieră Miercan din răsput- ,
cul ? pentru ca tot corpul să i se înfrupte din pentru ca să răsbiască vântul. ren
Şueră aşa de grozav văzduhul că das­ căldura ei de chibrit.
călul s’a pus să şuere şi el. S’a luat la A crezut că s’a trezit pe lumea cea­ Pălălaie so cutremură. Ardea chil —
întrecere cu toată larma vântului. Şi laltă, pe lumea aceasta însă sub puterea lui Dumnezeu! încă pe el nici odi>uni
urlă de par’că ar fi domnul sublocote­ nouii stăpâniri. Cineva îl sguduiso cu nu-1 voi putea face să treacă de pavb’ros’
nent sub focul artileriei : nu-1 veţi do­ putere, apoi simţise o căldură vie dogo- diavolului ! Se gândi să fugă, şi pri Fii
borî câinilor, nu-1 veţi doborî ! Iar văz­ rindu-i întâi ca o părere, apoi din ce în în noaptea albă: i se păru că vede vSea <
duhul râde de neputinţa glasului lui, ce mai stăruitor, obrazul drept. tul, fărămându-se în legioano de dr^rm
râde cu hohte şi şueră. Şi dascălul râde A deschis ochii mari şi nu putea să cari sburau pe caii lor negri deasupulu
la fel şi şueră. Picioarele i se împleti­ creadă privirilor. Mandin negru, cu ochi lumei cucerite. Mai aproape refleium:
cesc. Miercan şi Mandin s’au lăsat mai scăpărători de drac împeliţat, avea în flăcărilor se sbătea domol şi prieteţroa
în urmă şi-şi fac cruce şi boscorodesc mână o torţă din care cădea sforăind pe covorul de zăpadă. Când îşi întoatac
şoapte fără înţeles... picuri de pucioasă. „A trecut la ei, la ochii spre foştii lui tovarăşi de dru) —
S’au oprit deodată în • faţa unei na­ ceilalţi“ a ghicit îndată Pălălaie. Şi ricli- căci în cugetu-i se lepădase de dânţeu,
mile întunecate cc-şi scoate trupul mă­ cându-se puţin într’o rână să vadă de îi văzu cot la cot închinându-se. Le tit...
tăhălos dintr’un vârf de troian. unde venia căldura cea mare, înţelese mări firul privirei. 1 le
— Uite-1.. învingătorul ! bolboroseşte repede totul. Namila întunecată de care Flacăra acum se ridicase sdravî e a
Pălălaie înfricoşat. Să nu-i cădeţi la pi­ se speriase adineaori ardea cu spor dela mângâind glesnele răstignitului şi 1
a
cioare fraţilor! miorlăc el rugător. Şi rădăcină puţin mai sus. Vâlvătaia se minându-i coapsele, şoldurile, piepti9 -
,ai€
cade sdrobit în puful movilei de ză­ sbătea furioasă cu sine însăşi şi, aprinsă braţele pironite. Capul stătea încă i
padă. la loc potrivit, mânca fără preget cu necat în fum .Nu era o simplă zugrăvi.~
1
A căzut pe spate şi ochii încă îi mai limbile-i de balaur din uriaşul nemişcat lă, ci un Cristos cât un stat de om, f Jt
stau pe jumătate sgârciţi. Ceva, cineva, de lemn. Vântul o asmuţea îndărătnic şi pat cu meşteşug în lemn, aşa cum iţ ,
a1
ascuns în ultima picătură de căldură ce cum o vedea că se lasă spre dreapta sau lui Dumnezeu este închipuit pe to^. '
1
a
i-a mai rămas în trup, îi spune porunca, spre stânga, cum îi cetluia de piciorul crucile uriaşe din nelămuritele răspâfl: .
deşi abia mai poate prididi cu pleoapa, uriaşului, capul cu guri nenumărate şi ale Basarabiei.
enorma greutate ce s’a lăsat deasupra-i. roşii. — Ce aţi făcut câinilor? strigă clăi
Prin sgăiala ochilor, vede ca prin vis — Uite c’a înviat Pălălaie ! strigă plângând, pe jumătate. Ce aţi făcut v< -
pe cei doi tovarăşi de drum. Ii şi aude Mandin cu veselie. duţilor ? rat
chiar: două vorbe care n’au nici un — Slavă Domnului ! mormăi de după Mandin şi Miercan îngenunchiaser&înc
rost. perdeaua grea de fum Miercan. se închinau, Pălălaie se repezi cu caljEl
— Făclia aia mă... — Vin mă teteo de te mai desmorţeşte în zăpadă şi începu să-şi care omăt!
— Torţa ? colea o lccuţă că d’abia l’aprinserăm. cuşmă, văetându-se şi bălmăjind voi