Page 13 - 1905-13-14

Nnil 13—14, 1905. LUCEAFĂRUL 285

Să aşteptăm înaintea oglinzii, mlădiindu-ne Afară s’auzi zgomot înfundat de paşi, apoi sti­
glasul şi potrivindu-ne zimbetul, ca să putem mulări de coarde. Ea tresări, micşorînd lumina.
spune celui mai ticălos, celui din urmă om: în văzduhul liniştit al nopţii, simfonia suna
„bine domnule, sînt foarte încîntată că te dulce şi mîngăitoare, ca o rugăciune. Se retrase
milostiveştî să mă iei de nevastă; muriam de după perdea, privind prin un colţ al geamului.
frică, să nu rămîn fată bătrînă?“ în bătaia lunii, conturele ţiganilor se vedeau
Unde e în concepţia aceasta de emulaţie şi distinct; el sta în mijloc, cu pălăria pe ceafă,
de tîrg ordinar, cea mai mică urmă de cinste zimbitor şi mîndru ca un zău tînăr, muştrulu-
din partea femeii, unde e garanţa pentru ma­ indu-î: — „Zi, mă, cum se cade, să nu-ţi ard
rile sarcini din viaţa conjugală! una... Ăla, mă, cu flautu, suflă mai cu inimă, că
în chipul acesta, demnitatea femeii ca om ţi-1 vîr pe grumaz* 1 ...
se reduce cu desăvîrşire, ea ajunge iarăş Spunea abia în şopot îmbărbătările aceste
marfă, care e cu atît mai preţioasă cu cit şi ea le auzia bine dela geam şi rîdea-rîdea,
se trece mai repede... de-i dau lacrimile.
Cîteva din noi am înţeles în sfîrşit, cît de Din chilia de alături tată-so veni, în vîrful
umilitor c acest rol. Ne-am zis atunci, să ne degetelor.
facem o carieră. Şi cînd va veni „el“ — care, „Dormi, Valerio? Auzi, serenadă...“
în cazul acesta, nu inaî poate fi nici cel mai Se aşezară lîngă olaltă, în dosul perdelii. Şi
ticălos, nici cel mai de pe urmă — îi voiu bătrînul se pomeni de-odată sughiţînd şi erupse
zice: „bine, domnule, o să mă mai gîndesc, într’un plîns zgomotos. Ea încercă să-l mîngăie
nu e chiar aşa grabă mare.“ — îşi aduse aminte, că tată-său rămîne acum
De ce să aleagă numai bărbaţii? singur — şi începu să plîngă şi ea.
Şi dacă îmi convine, bine; dacă nu, iarăş Şi nu puteau zice o vorbă măcar, ci plîngeau
e bine. amîndoî, şi muzica din afară pare că le uşura
Rămîn mult mai bucuros fată bătrînă, pe încă descărcarea lacrimilor...
deplin convinsă în sufletul ineu că pot să Al. Ciura.
fiu neasămănat mai mîndră şi mai cinstită,
decît acele multe femei cari s’au măritat
ca să fie măritate ... moRmîrmjL om buzeeto.
Cum vezi dară, nu sînt nici eu duşmană a PLATEN.
căsătoriei, dar nu mi-e de grabă, cu toate-că
am împlinit douăzeci-şi-şapte de ani... Şopotesc în miez de noapte cîntece înnăbuşite,
încă odată, fii fericită, nu uita însă nici Din adîncul Iui Buzento ies ecouri răguşite;
de prietina ta iubitoare Iar, în sus şi ’n jos, pe maluri, la Cosenza se opreşte
Didina. “
* neamul Goţilor şi-i jale: fllarich nu mai trăeşte!
în camera ei de culcare, unde îşi petrecea Prea de vreme şi departe de pămîntul ţării sale
cea din urmă noapte, Valeria sta cu scrisoarea
Didinii în mînă şi o recetia pentru a nu ştiu il ajunse coasa morţii, în acea străină vale.
cîtaoară. Goţii cu vînjoase braţe, s’apucară mii şi sute,
îi era aşa de binevenită scrisoarea aceea, în
preseara nunţii. Cît de mult ar fi vrut să stea Cursul rîuluî s'abată şi munciau pe întrecute.
acum cu Didina de poveşti, să-î ceară sfaturi, Cum săpară noua matcă, ei în vechiul pat făcură
iar ea să-i vorbiască serios şi cuminte, ca o fată Groapă largă, de cuprinse cal, cadavru şi armură.
deşteaptă ce este. Dragostea ei suprimată atîţa
ani dearîndul izbucni, ca o flacără dogoritoare, Cu pămînt acoperiră pe viteaz ş’avutu-I falnic
cînd se pomeni fără veste că Aurel îi cere mîna. Şi vărsau amare lacrimi Goţii, neamul cel năvalnic.
Nu mai ştia pe ce lume e şi tremura la ghi­
dul fericirii fără marginî, care o aştepta. Şi din nou în vechea matcă oastea ’mpinse voiniceşte
Şi iată, scrisoarea aceasta cumpătată şi cu­ Pe Buzento, apa cărui, val-vîrteţ, se prăvăleşte.
minte, o trezia din visările ei exagerate. Ochii «Dormi viteazule în pace», începu un cor puternic,
i se opriră asupra icoanei mamei sale care îi
zimbia duios din cadru. Dacă ar fi trăit mamă-sa! «Să n’atingă sfînţa-ţi groapă mînă de roman
Dacă ar putea să-i ceară un sfat, o vorbă bună [nemernic!»
pentru pasul hotărîtor de mîne! Să-î vorbească Şi cîntări de preamărire răsunau fără ’ncetare . .
mult-mult şi mamă-sa, din potopul ei de vorbe,
s’o înţeleagă şi s’o mîngăie, spunîndu-i că are Răspîndeşte-le, Buzento, dela mare pîn’ la mare!
să fie bine şi or să fie cei mai fericiţi oameni V. Bude.
din lume.