Page 14 - 1905-13-14

286 LUCEAFĂRUL Nrul 13-14, 1905.

CEASUL Din URmĂ.
între lucrătoarele din atelier, Alexandrina e Gîndurile-1 prind în vraja lor şi prin roata minţii
cea mai tăcută, dar mai cu samă de cîteva trece acum toată viaţa ...
zile, greu scoţi o vorbă din gura el. Ochii ei „La ce m’am mai născut!.. Am trăit zeci de
îs vecinie rătăciţi şi gîndui tot pribeag, că ani şi numai eu ştiu cum i-am trăit... în tot­
dacă-i vorbeşti, o deştepţi ca din amorţeala unui deauna binele l-am aşteptat dela ziua de mîne
vis. împunge cu acul mereu la o mînecă şi şi niciodată nu l-am văzut, iar acum aştept
cîte odată puterea unui gînd îi opreşte degetele moartea...“
şi rămîne dusă par’ că ’n altă lume; iar cînd Sufletul îi este tot mai greu şi capul i se pare
se simte, întîlneşte ochii mustrători ai patroanei. o piatră. Durerea atîtor gînduri de jale din tre­
Tovareşele din atelier, —cum e felul fetelor cut îi umezeşte ochii, îi amorţeşte mintea şi
— mai spun glume, mai rid, dar Alexandrina fiori de groază-1 apucă la gîndui viitorului. O
zimbeşte mai mult de silă, ca să nu-şi trădeze să moară; dar ce va face fiinţa aceea fără nici
sufletul; în zimbetul ei însă s’ascunde atîta du­ un sprijin, fără nici un suflet bun, care s’o po-
rere ! Faţa ei albă, d’o frumseţe duioasă, veş­ văţuiască ’n viaţă!
tejită, e’ncadrată d’un păr castaniu bogat, iar Apoi mintea-î rătăceşte la tinereţe, la nevasta
ochii negri, turburi, au o căutătură tristă şi obosită. lui, pămînt acum, ucisă’n vîrsta vieţii d’aceiaşî
„Te duci de prînz acas’, Alexandrino? boală crudă.
— Mă duc; dar tu, Lino, mergi ? „O, dulce Sofie, ce bine-î c’ai scăpat mai
— E prea departe, o să inînînc aici. de vreme!“
— Eu ... mă duc.“ Lacrămile-i curg acum şiroae şi gînduri plînse
într’o fundătură din marginea oraşului, într’o fără şir îi încruntă faţa uscată ...
curte mică cu căsuţe mărunte, înmormîntate ’n „Ce bine-i c’ai scăpat d’atunci!.. Ai fi ’ndu-
pămînt, unde razele soarelui nu se ceartă cu rat foamea de multeori cu noi, cînd n’aveam
frigul şi cu întunerecul decît cîteva clipe din de lucru cu lunile! Multe ierni fără lemne, fără
zi, în fund de tot, între nişte magazii, într’un îmbrăcăminte, făr’un ban în casă, Sofio, fără!..
chip de casă turtită de vreme, zace un bolnav. Şi nimeni nu te-ajută, căci ce-i pasă lumii!
Cu o mînă vîrîtă sub cap, iar cu alta ţinînd Cine ştie şi cine-ar vrea să ştie de tine, de
pe piept o velinţă ruptă, stă adîncit în durere sărăcia şi de boala ta, muncitorule, cine? Acel
şi ’n gînduri. Ochii lui sînt afundaţi în orbite ce are şi poate, nu se mai uită ’n jos! Pentru
şi din adîncul lor trimit căutături de spaimă. tine şi serbătorile-s zile de trudă şi de sufe­
Cîteodată obrajii, veştejiţi de trudă şi de boală, rinţă! De ce, Doamne, de c e ? . . De ce mai
îi vîră în pernă şi cîte-o lacrimă lasă urmă ce­ laşi calicime pe pămînt! Nu toţi sînt ai tăi?
nuşie pe faţa lui. Nu la toţi eşti tată ?!“
Casa-i strimtă, îmbrăcată cu nimica tot. Pat, Buzele-î tremură sub durerea gîndurilor. Ochii
masă, scaun şi-un lighian. Pe scaun vezi o lui se deschid selbatecî şi cu evlavia ceasului
coaje de pîne. Ochii lui, adînciţi, umezi, încun- din urmă îşi face cruce.
juraţi de cearcăne vinete, au o căutătură înfri­ „Puternice, o copilă am, o las în grija ta!“
coşată. Mustăţile negre se risipesc în neregulă Trupul i se cutremură şi resufiarea se’neacă
peste nişte buze supte şi pîrlite, ce murmură într’un gemet. O tuşă crudă i se repede din
în taina sufletului cîte-un gînd dureros. plămîni. Ar vrea să izbucniască şi-l chinueşte.
Se simte mai rău ca ori cînd. De mult e el Pieptul lui sună ca o tobă în tuse, care se’n-
bolnav, dar acuma par’ că nu mai e al lui. Sînt teţeşte; ochii i se’nţepenesc, iar capul i se tă­
semne de sfîrşit ... Pieptul i se ridică şi i-se văleşte pe pernă în ameţeala durerii, şi din
lasă par’ că sub povara unei mari greutăţi. Gura adîncul pieptului istovit de putere, sîngele se
deschisă soarbe cu lăcomie aerul. Stă rătăcit revarsă pe gură’n stropi, apoi în val, iar tusa
şi măsoară ’n minte atîtea şi atîtea. Din cînd se ’neacă, apoi se schimbă ’n răget, sîngele se
în cînd, un gol din piept par’ că-1 înneacă şi varsă ’n clăbucî spumoşi, iar trupul, care se
tuşeşte ’n sec, dar încreţîndu-şi fruntea cu frică. luptă cu cea din urmă putere a vieţii, se ro­