Page 8 - 1908-07

148 LUCEAFĂRUL Nrnl 7v 1908
şi ieşi el înaintea bătrânei, se plecă asupra ei IV.
scrişnind: Nicolae Androneseu ţinea să fie funcţionar,
— Taci din gură! să taci din gură! că te ca să-i zică toată mahalaua: «Cucoane Nicolae,
vâr în fundul pământului! ce mai veste pe la primărie?* ... Dar altfel ce
Bătrâna închise ochii şi tăcu. Obrazul îi ră­ puteâ alege din leafa lui? Abia-i ajungea pentru
mase neclintit. cinstea obişnuită pe care şi o făcea singur, în
— Haidem!... zise omul. Şi ieşiră, el întâiu fiecare seară, la crâşmă la Vădana... Dacă se
şi femeia după dânsul. însurase şi luase pe «nepoata merăriţei«, apoi
Trecură prin ogradă, deschiseră portiţa care voia să înţeleagă ceva. Zestrea luată în argint
lega gospodăriile, şi întrară unul după altul în se scursese încet-incet, ş’aeuma-i părea cumplit
casa lor, casa de zestre. Copiii făceau larmă, de mult până la moartea babei.
de nu s’auzeâ nici în cer. nici pe pământ. C’o mânie de sălbatic, de om întunecat la
Androneseu începu să răcnească: minte, vedea cum se părăduiese banii, cum se
— Tăceţi din gură! Tăceţi din gură, diavolilor, duc la «străini», pe când el trebuia să se în­
că vă ia mama dracului! Ai văzul? zise el, datoreze şi să plătească dobânzi. Nu înţelegea
întorcându-se cătră Aglaia. Ai văzut ce-ai făcut? decât un lucru, de mult: că banii se duc! Su­
Dacă eşti proastă ... ferea el, trebuia să sufere şi Aglaia La amândoi
— Ce face? da’ cum să vorbesc? Da’ ce vrei li se amărau sufletele — amândoi se uitau cu
să-i spun? ochi înveninaţi spre casa bătrânei. De acolo
— Mă rog, eu nu ştiu ... Eu văd că tu-ţi venea toată ticăloşia vieţii lor!
dai în petec... Cât am vrut eu să te mai cioplesc, Şi lupta creştea intre dânşii şi bătrână. Dela
degeaba!... Tot aşa ai rămas... Odată, cu gura... o privire aspră ajunseiă la o vorbă de vrajbă;
Iar am să-ţi moi ciolanele ... ş’acuma Androneseu ştia că pe bătrână o poate,
— Apoi aşa am ajuns, de râde lumea de noi... în fiecare seară, când va vrea, vârî în toate boa-
vorbi Aglaia cu ochii aprinşi. M’ai bătut, m’ai lele. întorcându-se dela cârşma Vadanei. o bu­
asuprit... Dacă eşti din neam de haidăi, ce să-ţi cată de drum se gândea la fata cea mare, la
fac?... Am avut eu o zi bună?... Încaltea Ovreica cea sprâncenată cu buzele roşii ca fraga,
de-armurişi baba... poate s’ar sfârşi discordia... şi zimbeâ în ameţeala-i uşoară... »A dracului
— Hai-hai! neam de haidăi! Nu-ţi tace gura, Revecă! se lasă numai pişcată*!... Totdeauna
bestia dracului! Eu te-am scos şi te-am pus în ieşea Androneseu înfierbântat dela crâşma Va­
rând cu lumea! Şi dacă mă ţiu de babă, tot danei ; şi ’n fiecare seară se întorcea, — se ducea
pentru binele tău mă ţiu ... întins acolo, ca un cal la grăunţele lui. Când
Din căsuţa ei, prin uşa deschisă, jupâneasa ajungea în deal, aproape de casă, îşi aducea
Marghioala auzea larma de glasuri. Ştia ea de multă aminte de jupâneasa Marghioala. Iuţea pasul, şi
vreme, iarăşi, ce viaţă duce Aglaia cu bărbatu- ’n drum, înaintea căsuţei joase, se oprea. Se
său. Sfezi şi lacrimi; din când în când veneau până gândea: acu ar puteâ să intre, să mai bage o
la dânsa şi până la alţi vecini ţipete sfâşietoare. leacă de draci în babă! La urma urmei este
— E neam prost... s’a sfârşit... şopti bătrâna ş’o leacă de ambiţie la mijloc. Adecă n’o poate
cu durere. sili pe baba dracului să facă aşa cum vrea el?
Iar Aglaia s’a ticăloşit şi s’a înrăutăţit. Ea Stătea la îndoială. Uneori întrâ. De cele mai
ştie că trebue să aibă bărbat, da ’neolo n’are nnilteori se mişca înainte, tropăiâ tare prin cerdac,
o undă de gragoste pentru nimeni. »Ah! oftă şi, când intră în odaia unde-1 aşteptă Aglaia,
jupâneasa Marghioala; mai bine o lăsam acolo, în trânteâ uşa şi-şi întunecă privirile.
satul ei*... Şi peste zăplaz deodată porni un ţipet — Pe unde ai mai întârziat? îl întrebă ne­
sfâşietor, iute înăbuşit. Apoi într’un târziu copiii vasta Socoţi că eu nu ştiu pe unde-ţi stelesc
începură să chiuie ca muşcaţi de ceva. Ii dădea ochii ?
Aglaia afară, smâncindu-i, târâindu-i şi plesnindu-i. — Cum? Treaba mea! Am fost la afacerile
— Mare ticăloşie! gândi bătrâna. Toate din mele. Mai păzeşte-ţi gura. Eu nu ştiu-J multe.
pricina paralelor mele ... Lacom şi ticălos om... Eu, când m’oiu mânia, îţi fac măselele grăunţe!
într’o noapte e ’n stare să mă stringă de gât... Cât sunt de amărît numai eu ştiu, şi de năcăjit!