Page 11 - 1908-07
P. 11
Nrul 7,^908 LUCEAFĂRUL 151
schisă. Un val de soare năvăli după el şi ajunse Părintele se înspăimântă pe loc, par’că ar fi
până la patul bătrânei. văzut o iasmă. îşi încâlci barba cu manile, se
Părintele Ion se opri uimit. prăvăli îndărăt şi ieşi afară. Acolo porniseră bo
— Ce ai, jupâneasă Marghioală? Eşti bol cete, se auzeau glasuri grele... Oameni năvă
navă ?.. liră cu ochi spăimântaţi. Bătrâna privea dea
Jupâneasa Marghioala sta neclintită, cu faţa supra ei, spre icoane, cu lumânarea în mână.
în sus, cu ochii deschişi. Intră şi poliţaiul, în uniformă.
— Părinte, nu'pot să mor... şopti ea. Dă-mi — Mă rog, cum a fost? strigă el, cu glas tare.
o lumânare ... Şi întoarse domol ochii spre patul Bătrâna n’auzeâ. 0 dezvăliră femei, o cerce
de lângă fereastră. tară. Sângele răzbătuse şi se închegase pe pe
Preotul aduse lumânarea, lumânarea pregătită rinele albe. încet-încet oamenii tăcură; şi o pri
pentru botez. Apoi privi cu spaimă la bolnavă. veau cum stă neclintită, par’că aşteptă ceva.
— Ceai jupâneasă Marghioală? Eşti plină de Dar faţa bătrânei n’a încremenit decât cătră
sânge... Eşti bătută? ce ai? amiază. Atuncea lumânarea grea a căzut, ochii,
— Sunt fărmată... şopti bătrâna. Aprinde lu au rămas deschişi, învăluiţi de umbră, şi faţa
mânarea, părinte, şi iartă-mă ... Eu sunt îm s’a înseninat, căci ce fusese zbucium şi lacrimi,
păcată ... Iartă-mă, părinte; eu l-am omorît... părăsise îmbrăcămintea de lut.
Mihail Sadovcanu.
Cântec.
Acum când, deşteptată Dar nu, la ce să ’ntoarcem,
Din somn, suride firea, în ceasul învierii,
Nu simţi şi tu ca mine Spre lut a noastre inimi...
Cum razele de soare Şi oricum să ne doară
Topesc coaja de ghiaţă, Să ne ’nchinăm luminei
Ce ne ’nvăleâ simţirea? Luminei şi... durerii.
Căldura nu te arde, Ne-a înviat iubirea,
Lumina nu te doare? în veci n’o să mai moară.
Maria Cunţan.
Unui artist.
Nu-mi întinde mâna, S’a trezit în locu i
Nu vreau mântuire; Dor de-o fericire,
Nu mai am putere, Supraomenească
Să mă urc la stele, Şi te vreau de mire;
Căci, în destrămare Am ţesut cămaşa,
De ’ncălcite fire, N’are cin’ s’o poarte
A săcat izvorul Ca să-mi dea viaţă
Cântecelor mele. Visurilor moarte.
Du-te, adu-mi roibul
Cel înaripat...
Ureau să-mi văd cu ochii,
Visul ce-am visat.
Maria Cunţan.
