Page 7 - 1926-14
P. 7
UNIVERSUL LITERAR 1
Legenda dragostei neprihănite bogat brutar din oraş. Ochii lui Gio
;
la biserică şi Romarina, fata celu mai
vanni se deschiseră din rugăciune, şi
de DESIDERIU SZABO văzu pe Romarina şi prin ea văzu pro
pria sa tinereţe, acum îmâiaş dată,
dintr’odată, aşa cum după! o perdea
şi munqa lui. Erau o voinţă singură,
Giovanni Molincri era fierar. Flăcău căzută ar fi văzut un trup tânăr, gol,
:ii pasul îndesat şi pumnul dur. Ziua în- cinstită. strălucitor.
Când soarele cobora şi lucrurile is-
reagă scânteia fierul, şi după dilatarea
>chilor lui mari se vedea, că obişnuia jplaviţe aduceau seara, când cele o sută II
:iJe dearândul să privească în para focu- de clopote plângeau înaintea nopţii, ca
o mare nelinişte omenească, Giovapni
ui. Graiul lui Giovanni era munca, şi îşi spăla mâinile, îşi ştergea funinginea Micuţii îngeraşi deschiseră och' miraţi
u afară de umbletul mâinilor, rostea de pe faţa lui frumoasă şi tânără şi în cerul de primăvară. Soarele plutea
nijine cuvinte. iarăş îngenunchia în colbul chiliei pe lucitoarea apă a cerului cu vântre-
Doar dimineaţa şi seara Giovanni îşi curate. Şi mama lui îngenunchia iarăş lele desfăcute şi cântecul lui Giovanni
remura buzele. Dimineaţa, când soarele lângă el, ca să scoată cuţ viaţa ci bătrână nu venea, nu mai venea. Clipeau miraţi
>luţitor spunea lumii : — oameni buni, ruga fiului, şi ruga fiului se înnfdţa din spre Maria, apoi priviră unii în ochii
eniţi să trăiţi, ziua de azi este vred- nou ca o pasăre odihnită. Maria, în celorlalţi. Dar Maria tăcea şi nici ei nu
îică să fie trăită, mai ales z ua de- azi, gerii şi blândele paseri ale aerului ce îndrăsniră să vorbească. Poate că Gio
:
eţi vedea; — şi când dimineaţa răsuna resc coborau iarăş să se scalde în baia vanni e bolnav — îşi şopti şieşi unul
a sutele de clopote ale jruşului, ca o curată a scrii. Şi visurile lui Giovanni dintre ei. Poate e osteuit — gândi un
altul. Ş» fiecare mică inimioară iertă
nemare de dragoste: G io vanu: se spăla erau curate ca de-o mare lumină .şi se pe Giovanni.
i se ducea în colţul chiliei cinate. Acol ; cufundau în neprihănita odihnă a tru Dar veni şi seara şi cântecul tot nu-i
lăţea Crist, cu cele cinci răn' sânge- pului, ca lumina lunii în apa de argint chema. îngerii aşteptară — aşteptară şi
înde, răstignit pe crucea strălucitor de a pârâu lui.
nimoasă; acolo, lângă El, sta Maria, Bun era Giovanni. In mâna întinsă spre priviră lung în jos, prin ferestrele abu
rite ale cerului. Dar cum toată ziua se
inuna Lui, în vestmânt albastru, cu ini el, punea pomană, de pe spatele gârbo şbeguiră cu raze tinere, şi eiim primă
mi aprinsă. Giovanni îngenunciiLa şi din vit al femeilor bătrâne lua povara pe vara cea veşnică îi obosi, adormiră în
tdâncul sufletului său se înălţa un imn umerii lui, drumeţilor veniţi de depar poala caldelor tufişuri .ale Raiului, şj
dânc răsunător, ca răsufletul larg al u- te le deschidea uşa şi lacrimile isvoiâte nu spuseră un cuvânţdl Măriei.
ici jertfe fericite. Până sus in bolia că le ştergea cu vorbe bune. Căci 'sufletul A doua zi dimineaţa iarăş aşteptară
ci, până la bolta crengilor, până sus la lui vedea fiecare suferinţă şi nenorocire zadarnic cântecul. Acuma erau murmu
mita albastră a maici iubiri aerul se pe aceiaş faţă, pe faţa care îl Jpri-via re pe buzele lor bosumflate şi sub mi
imploa de, inimă omenească. Şi sus în Rai de pe crucea strălucitoare. cile lor bărbii îmbufnate tremura plâns
ngeri buclaţi, cu mânuţei i împletite, Jjntr’o Duminică dimineaţa Giovanni înghiţit. Abea sorbiră cafeluţa cu fapte,
îigară pe Maria: — Maria, duba a noastră se duse la biserică, fot atunci se duse
m'mă, hai să mergem, jos, să ascultăm unora chiar cornurile calde şi bune li se
>ej omul acesta bun.
Maria porni şi în urma mant'ei sale al- Ultima clipă
mstre, strălucitoare, se rostogolea car
tea râzătoare a copiiilor-îngeri. Soarele
i scălda în razele lui, şi râsetele lor dulci Demult, o roade-un vierme-ascuns, încet, încet...
clipiau în aerul dimineţii. In urma cetei Şi umbre negre împrejur coboară,
cricite sburau porumbei cu aripele al- E palidă şi simte c‘o să moară
mstre şi paserile ţinuturilor depărtate. Şi-un gând acum o chinneşte, un regret.
ii Maria şi îngerii se lăsară, cu o furişa-
e nevăzută, în casă, iar porumbeii şi Cât l-a iubit de mult! Şi el, blândul poet,
aiscrile străine se aşeazară pe str aşină Azi unde-i oare? Singur e? Uşoară,
i cântară un cântec minunat şi nemai- Diafană — din viaţa-i de fecioară —
uzit. Răsare,.floare tristă,-al inijnei secret:
Giovanni nu observă nimic, îngeniichie
i îşi fărămiţi sufletul în imnuri nespus Iubirea. Ar vrea acum să-l aibă-aproape :
c înflorite şi de bune. Şi alăturea înge-
iincliie mama lui, o femeie bătrână — Ideal, în el iubirea s‘o îngroape,
Strană, care demult nu mai vedea, nu Şi inima-i svâcneşte cu putere...
îai auzea, şi cărei chiar şi glasul i s'a
tins în scurgerea timpului ; dar în su- ‘L-aude, ‘1 vede... searbădă părere...
letu-i veşnic ea pipăia mereu glasul co E suflul morţii şi ea încet se duce;
dului ei şi îşi mişca buzele în tremul In urină: mormânt adânc, o strâmbă cruce.
area rugilor de preamărire. Şi pe amân-
oi o mare căldură îi contopi într’o a- AL. T. STA MAŢI A D
eiaş iubire, şil inima tânără a lui Gio-
anni şi dragostea bătrânei devenea o
ibire nesfârşită. Şi sus în aer, ca în B A T R A N M
un înălţat de tămâie, trona Maria ; şi
acuţii îngeri se bălăciau în sunete, ca
rupurile crude aţe (pruncilor în apăj Iar s au certat bătrânii — dela cărţi
5
ălduţă. Râdeau spre Maria, care sih Pentr'un valet trecut ca fată,
âdea : Şi-acum bătrânul râde sub mustăţi,
— Ce băiat bun e Giovanni ăsta şi Bătrâna-i tare supărată.
s simplă şi de treabă femeie e mama
ii. In totdeauna au sfârşit aşa
Apoi Giovanni lucra toată ziua. Bătea Şi veşnic ea pierdu la tabinet
ciul şi fierul scânteia ca ochiul iadu- Cu înerederea-i prea mare şi încet,
li. Bătea, parcă ar fi bătut un vrăşmaş îşi pune ochelarii să vadă înc‘odată,
echiu, care îl urăşte, îl tulbură şi îl Cu-adevărat de-e valet sau fată.
linte. Şi nu mai era deosebire între el
De mânioasă ce-i, se uită ‘n altă parte;
Desideriu Szabo este fără îndoială cel Bătrânul ruşinat citeşte-o carte
îai artist dintre scriitorii unguri ai Şi tace ca un fur ce-a fost surprins,
eneraţiei noi. Mânueşte limba ungu- Şi totuşi nu vrea sa se dea învins !
: ască aşa cum alînvăţat dela marele său
j
laestru Ady, şi îi dă inflexiuni şi Intr‘un târziu bătrânii s‘au apropiat
osibilităţi de exprimare pe cari nu le Şi amândoi privesc înspre băiat
vea înainte. Uneori îţi pare că a reuşit Ce scrie ‘ntr‘un carnet îngălbenit,
i-i împrumute calităţile limbilor neo- — Crăciunul meu e-atât de liniştit! —
itine. Atitudinea cinică oglindită în
iicra lui, arta scrisului şi viaţa plină
3 contraziceri pe care o duce au făcut Şi peste umărul lui aplecaţi
e unii să-l numească un Wilde ma- Bătrânii îşi strâng mâna împăcaţi...
iiar. Omenescul d'^ cărţile lui este ION AL. OVEJA
iânc şi totdeauna general. —1924—
