Page 11 - 1905-06

Nrul 6, 1905 LUCEAFĂRUL 135

mîndru ar fi, îi va scrie măcar nu şir, pe urmă — Ce dragoste curată? Asta poate merge ca
îi va scrie o scrisoare lungă şi desluşită, în adaos pelîngă celelalte considerante de ordin
care îi va spune, că totul a fost numai glumă, egoist, dar numai într’al doilea plan. Crezi dta,
şi că tare e dor s’o revadă. A primit cu o că fata nu se gîndeşte tot aşa ? la mă rog, de
afabilitate escepţională pe prietenele, cari veniră ce nu i-a plăcut la domnişoara aia de tînărul
să o felicite, gîndindu-se necontenit Ia factorul din chestie, pînă nu l-a văzut cu diploma în
postai, care avea să-i aducă negreşit în ziua buzunar? De ce nu i-s’au aprins călcîiele, cînd
aceea cîteva şire de departe. Ziua a trecut, mirele ei de astăzi, pe atunci student în drept,
fără să fi primit ceva. Mîne, se gîndia ea, scria la mine în cancelarie, cu 15 zloţi la lună
poate, e la mijloc ceva întîrziere. Şi răvaşul şi provizia ? Ştii dta ce zice Spencer: motorul
mîntuitor n’a mai sosit nici mîne şi nici după vieţii omeneşti e egoiz nul.
aceea. Notarul, care fusese un an şi la universitate,
Şi ochii ei senini se încruntară de odată, îşi trecea de mare autoritate în sat, şi încheia dis­
muşca buzele şi strîngea din dinţi să-şi poto­ cuţiile lui totdeauna provocîndu-se la «marele
lească plînsul, luînd o hotărîre supremă. Bine; Spencer» de al cărui nume auzise în treacăt
o să vadă el cine sînt eu; pot eu să trăesc cîte ceva.
şi singură! Şi încă în ziua aceea scrise preo­ înzădar s’a opintit apoi părintele să-l com­
tului din B., un bun prietin al tată-so, să-i bată, cu graiul lui domol şi cumpănit, cuvin­
reserve postul de învăţătoare. tele notarului îi rămaseră fetei întipărite în minte
ca o sentinţă de moarte.
Acum însă, după un an de muncă aproape
zădarnică, se simţia aşa de slabă în faţa aces­ Cine o asigura, că răceala lui Aurel nu a fost
tei vieţi de supliciu, încît abia îşi mai putea provocată de ruina lor materială, pe care o
ascunde desiluzia, la adăpostul unui zimbet prevedea? Cine nu vedea, că cearta lor nu era
de porunceală. decît un pretext ridicol, pentru a zădărnici un
început de dragoste, a cărui motor principal
Mai era ceva, ce îi apăsa inima. îşi amintia era: — banul?
de vorbele tată-său, cari o pregătiau cu încun- Ce ruşine 1
jur, pentru o apropiată ruină materială. îi vor­ Gîndul acesta îi da puteri şi curaj, decîte ori
bise numai tîrziu, după ce i se asigurase pos­
tul de învăţătoare, că ori şi cum e bine pentru năcazurile din şcoală i-se păreau insuportabile,
cînd se întorcea seara acasă, cu gîtul uscat de
0 fată, care nu e chiar aşa bogată, să-şi vadă atîta zbierăt, cu plămîniî săturaţi de colbul şi
de post, că el din partea lui numai are nici o de aerul greQ al şcoaleî.
pretenţie în lume, decît să agonisească pe sama
ei, că el acum azi-mîne . . . Vrea să spună Tot ce mai doria, era să se convingă pe de­
bătrînul, că se va duce în cimitir lîngă nevastă plin, că Aurel era aievea vinovat. Un glas tainic,
sa, — lîngă mamă-ta cum zicea el — dar vorba foarte slab de altcum, îi spunea, că poate lu­
1 se opri în gît, ochii îi străluciră, scăpărînd crul tot nu va fi aşa cum credea ea. în visuri
umezi de citeva ori, încheind fraza prin un gest mai ales, el îi apărea aşa de senin şi de m : n-
abătut. dru, încât dimineaţa îi părea rău şi îi cerea er-
tare de toate învinovăţirile ei atît de neîndurate
îşi amintea de vorbele anterioare ale tată-săă
de aluzia la cele cîteva mii, cari se aflafl de­ şi atît de pripite.
Iar s’auzi în chilia de alături bătaia răguşită a
puse pe numele ei la bancă — şi numai cu­ ceasornicului, fără să-şi poată da seama cîte
teza să întrebe, dacă miile acele mai sînt şi ceasuri erau. Era tîrzifi, fără îndoială.
astăzi, ori s’au risipit şi ele, de-odată cu no­
rocul ei de fată mare. Strigătul monoton al boactăruluî s’auzi ca
dintr’o depărtare enormă, urmat de cîteva slabe
Tîrziu, după un an aproape, îi trecu prin minte
ideea, că ruina lor materială ar fi în legătură hămăituri de cînî, din ce în ce mai îndepărtate.
directă cu mînia lui Aurel. Ramurile salcîmilorfremefau domol la fereastă,
împrăştiind parfumul florilor albe, sub sclipirile
Notarul, uu om glumeţ şi de spirit, spunea
într’o seară la părintele, vorbind de o logodnă tainice ale luneî. 1 se părea dela o vreme că
pluteşte cu aşternut cu tot în văzduh, legănată
ce se proiecta:
de o simfonie somnolentă. Vedenii străvezii îi
— Bine, bine părinte, dragostea ca dragostea, treceau prin caleidoscopul închipuirii, schimbîn-
dar are fata şi vre-o doi creiţari adunaţi, şi să du-se necontenit. Icoana lui revenea în răstim­
ştii dta, că asta apasă mult în cumpănă în puri, cu un zimbet superior de linişte, cu ochii
ziua de astăzi! lui mari şi luminoşi, cu părul risipit pe frunte,
Şi cum părintele nu se lăsa biruit, cu teo­ în disordine. Tresăria deschizînd ochii speriaţi,
ria lui veche de dragoste curată, notarul iz­ închizîndu-i iarăşi spre a urma şirul alucinaţiu-
bucni : nilor întrerupte. .. Se făcea, ca şi cînd s’ar