Page 12 - 1908-04
P. 12

68                          LUCEA FAR UI.               Nrtil 4. 1908.
             Prietinii  deia  o  vreme  ştiură  toţi  ce  păs  are   gudură  pe  lângă  mine.  ştii  ca  un  căţăluş  dupăce
           Mareu, şi unii-i ziceau.          l-ai  bătut.  Se  sileşte  să  vorbească  dulce,  face
             —  Vor fi ele unele, frate Marcule, dar nu toate.  nazuri,  ştii,  drăcia  dracului.  Dar  eu  stau  aşa  şi
             —   Nu  toate-ai  zis?  Atunci  şi  tu  eşti  un   mă  uit  rece.  îmi  vine  să  scuip,  îmi  vine  să  dau
           dobitoc, frate Petre.             cu  piciorul.  Dar  nu  fac.  Stau  aşâ  şi  mă  uit  rece.
             —  Aşa-i,  Petre-i  curat  dobitoc!  întărea  un   Şi  dacă  nu  mă  poate  scoate  din  apele  mele,  se
           profesor  mai  bătrân,  care  nu  cuteză  să  spună   duce,  cum  am  zice  de  un  câne:  cu  coada  ’ntre
           niciodată nimic împotriva lui Marcu.  vine.  Şi  s’o  vezi!  Câteodată  cearcă  s’aducă  vorba
             Profesorul  de  nemţască,  un  om  burduhos,  cu   despre  întâmplarea  aceea.  Dar  eu  mă  uit  la  ea
           bărbie mare ţinea să-şi spună şi el cuvântul.  ş’o îngheţ. Eu cred că de aceea o ’ngheţ, pentrucă
             —  Vezi  că  fetele  noastre  învaţă  orice  în  ziua   din  privirea  mea  înţelege  că  eu  am  cunoştinţă
           do  azi.  Muzică,  pian,  lux,  codul  manierelor.   şi  de  fapte  mai  proaspete  de-ale  ei.  Aşâ.  o  'ngheţ
           Numai  la  omenie  nu  le  învaţă  nimenea.  Ce  vrei   numai  cu  privirea.  Nu  ne  certăm.  Numai  câte
           nene,  azi  o  fată  dacă  se  mărită  nu  mai  pune   odată  mi  greu,  mi  se  face  rău,  şi  mă  cutremură
           mâna  decât  pe  păr  şi  pe  vestminte.  Mai  ales   friguri  urâte!  Câteodată,  când  o  văd  că  trece
           dacă-s  din  »elită«.  Cred  că-i  o  datorinţă  a  lor   mare,  grasă,  înfoiată  prin  casă,  mi  se  pare  o
           să  cheltue,  ca  să  »apară«.  Dar  încă  aceasta  n’ar  fi   râmă  —  ştii  un  vierme  —  o  râmă  uriaşă,  ce  se
           nimic.  Răul  cel  mai  mare  e  cel  din  urmă,  când   tăvale  prin  casa  mea.  Pfui!  Şi  Nicolae  Marcu
           îşi  bat  joc  de  cinstea  casii  ş’a  familiei.  Ştie  dracu   sorbea repede berea, căci simţea că i se face rău.
           ce  prostie-i  asta.  Nu  se  pot  închipui  doamne   Apoi  se  apleca  tare  spre  masă:  »Să  vezi.  pân’
           din  lumea  bună,  dacă  nu  le  face  curte  vre-un   a  fost  bine,  simţeam  că-mi  ia  din  tutun,  din
           străin  !  Ce  dracu!  —  şi  i  se  roşise  bărbia  ca   purzicean,  că  purzicean  fumam  pe  atunci  Dar
           sângele.  Să  mă  credeţi  voi  că  asta-i  idee  nouă,   nu  ziceam  nimic.  Nu-mi  plăcea  ca  o  femeie  să
           asta-i  modă  ce  o  iau  acum  doamnele  noastre   fumeze,  dar  nu  ziceam  nimic.  Acum  eu  fumez
           dela străini. Pe vremea mea nu eră aşa!  tutun  de  şapte.  Ce  să-l  mai  aleg.  Gândeam:
             Toţi  băteau  în  palme  după  astfel  de  toaste.   acum  dumneaei  nu  mai  trage.  Dar  ce  crezi  s’a
           El  gâfăiâ,  îşi  ştergea  sudorile  şi  priviâ  în­  lăsat?  Pipă  ’n  rând  cu  mine  şi  de  şapte.  Grozavă
           cruntat.                          femeie, pătimaşă femeie!
             Numai  Marcu  nu  râdea.  Oricât  să  fi  fost  de   Cunoscuţii  nu-1  batjocoreau,  deşi  ar  fi  avut
           beat, asculta cu băgare de seamă, aproba cu capul.  poate  pentruce.  Vorbiau  cu  blândeţe,  cu  milă,
             —  Drept  are  d-lui.  Toate  celelalte  se  îngăduie.   cu Niculae Marcu.
           Eu  le-aş  fi  îngăduit.  Dar  când  ajunge  muierea   El  mergea  acum  de  multeori  beat  la  şcoală.
           să-ţi  deie  răsplata  cea  mai  mare,  atunci  —   Dimineaţa  trăgea  câteva  ciooănaşe  de  rachiu,  şi
           atunci ce-i, frate Petre?         se  ameţiâ  cumu-i  găina.  Că  slăbise  rău  în  pu­
             —  Ce să fie?                   teri.  Pe  vestminte  nu  mai  punea  nici  un  preţ.
             —  Atunci  te-ai  prăpădit,  frate  Petre.  Atunci   în  clasă,  de  eră  beat,  totdeauna  recită  din  »înger
           nu  mai  eşti  bun  de  nimic.  Şi  începea  să  râză,   şi  demon«  de  Eminescu.  Le  tâlcuiâ  aprins  şco­
           încreţându-şi pielea pe umerii obrazului.  larilor.  Numai  într’un  loc  nu  putea  să-i  deie
                           *                 dreptul  lui  Eminescu:  să  poată  iubi  cineva  pe
             Altădată  se  nimeriâ  numai  cu  unul  în  crâşmă.   o femeie, chiar şi dacă e drac. S’o adore.
           Atunci  se  apropia  sfios  de  el:  »Plăteşti  o  bere   —  Asta,  prietinilor,  —  asta  eră  vorba  lui  cu
           frate?«  »Dacă  plăteşti  o  bere  să  şedem  aici  la   studenţii.  Asta  prietinilor  nu  se  poate.  Dracul  e
           o  masă«.  Şedeau  şi  beau,  şi  cu  astfel  de  oca-   rău  şi  necurat.  Iar  la  ce  e  rău  şi  necurat  nu
           ziuni, spunea intimităţi de-acasă dela el.  poţi să te închini!
             —  N’ai bătut-o zici ? îl întrebă prietinul.  De  multeori  glumea,  şcolarii  râdeau,  băteau
            —  Nu,  nici  n’am  s’o  bat,  să  trăiasc’o  sută   cu  pumnii  în  scaune,  până  ce  uşa  se  deschidea,
           de ani.                           şi se arătă directorul.
            —  Şi nu vă sfădiţi?              —  Nimic,  dle  director,  nimic.  Iată  le-am  isto­
            —  Nu,  măi,  să  vezi!  Eu  mă  fac  că  mi-am   risit ceva, şi d-lor, tineri, nu-şi pot stăpâni râsul.
           uitat,  că  nu  mai  ştiu  nimic.  Şi  ea  vine  şi  se  Directorul  se  ducea  făr’  o  vorbă,  dar  dela  o
   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17