Page 13 - 1908-04

Nral 3; 1908. LUCEA FĂ HUI, 09
vreme n’a mai putut trece eu vederea. îi dădu mă uit aşa rece la el. Şi ea, chiar ea simte c’o
concediu pe un an, fără să-i tragă nimic din leafă. dispreţuesc! Asta-i! am să le explic celor do pe
in ziua concediului, seara, îşi petrecu iarăş a şaptea poezia asta! Numai mi se pare mie că
cu prietînii. n’o să mai ajung anul. Cred că-mi vor da cât
— Asta-i a doua răsplată zise el. Dar nu-i de curând, concediu pentru totdeauna. Şi începu
ca cea dintâi! Nu, fraţilor. Ştiţi voi *înger să rază cu hohot.
şi demon* a lui Eminescu. Eu mă închin lui
Eminescu, dar aici a greşit, A greşit tare de tot. Şi n’a trecut nici primăvara şi prorocirea i s’a
Ci-că el se poate închină şi unui demon. Poftim! împlinit.
I. ftyârbiceanu.
Eu demonului meu nu-i zic nimic, ci numai

Trei Crai.
Spre ’mpărăţia mea plecară Deschideţi porţile să vie,
Trei Crai din fund de Răsărit, Intimpinaţi-I cu vlăstări,
Şi steaua mi-o întunecară. Cântaţi cântări de veselie,
Trei veşti umbritu-mi-au pe sară Şi sbuciumul lăsaţi-mi mie
Altarul visului iubit. Şi mugetul turbatei mări!
Trei lacrimi mi-a lăsat pe gene Ha, ha! Tu mi-ai răpit lumina
Uitatul lacrimei izvor: Şi-al darului iconostas?
Ispititoarele Sirene la-ţi cerul! Îmi rămâne tina.
Spre raiul d’albei Cosânzene Iubirea ia-ţi! — A cui e vina
Chemară alt Crai râvnitor. Că mie ura mi-a rămas?...
Trei cupe daţi-mi din nectarul Hă mustri, lehova părinte,
Din viţa muntelui Sion, Şi mă priveşti dojenitor?
Aduceţi vin să-mi stâng amarul, Te ’nduioşezi? Ruga lor minte!
Şi-aduceţi-l să-şi iee harul Hă mustri, lehova părinte,
Acel ce mi-a râvnit la tron! De ura care le-o port lor?
Să-l văd cum faima mi-o înfrânge, Ha, ha; Pe piscul cel mai tare
Aduceţi-I de unde nu-i. — Am să mă urc în fapt de zi;
Trei mii de mame cari or plânge, Cu mâna mea aprinsul soare
Trei mii de prunci scăldaţi în sânge Să-l iau şi să-l arunc în mare
Să ispăşască vina lui! Ca pe o minge de copii.
Tu mă ’nspăimânţi cu tabla legii, Şi toate stelele, al sării
M’ameninţi, lehova mărit? Neprihănit şi scump mărgean
La tronul lor au dreptul regii, Să le adun, eu sol pierzării,
Zadarnică e tabla legii, Cu mâna mea, în faptul sării,
Căci eu am plâns şi-am suferit. Să le arunc în ocean!
Trei lacrimi sufletu-mi răniră, Ca lacrime de foc străbată
Trei demoni ochii mi-au închis, Adâncul valului preibeag,
Trei iaduri cântul mi-l inspiră, Să vie noaptea ’ntunecată,
Tresare ’nfiorata liră; Căci duhuri rele astăzi cată
E aiurare? Este vis? ... Să-mi fure ce-am avut mai drag.
In care peşteră urnită Şi cătră lumea mea plecară
Născutu-vi-s’a noul crai? Trei Crai din fund de răsărit...
Din care iesle putrezită Şi steaua mi-o întunecară...
L-a scos nebuna lui ispită Trei veşti mi-au fost umbrit pe sară
Şi l-a’ndreptatspre mândru-mi rai? Altarul visului iubit!...
I. (J. Soricu.