Page 14 - 1908-13
P. 14

318                         LUCEAFĂRUL                 N ml 13, 1908.

                                       La răvăşit.
                                               »
                                     — Icoane din popor. —
                          II.                chea  dealului,  sărind  ca  nealtădată;  simţiau,
             Acum  se  urmează  cu  ’mpărţitul  brânzei  Ia   par’că,  şi  ele  ceva  neobişnuit  in  ziua  asta.  în
           stâna  oilor.  Rucârenii  s’au  făcut  stăpâni  pe  bur-   mijlocul  lor,  încărcaţi  ca  vai  de  ei,  cu  sarici
           duşe,  şi-şi  cer  partea  lor  după  toemială,  nu  după   multe,  cu  găleţi,  cu  târhat  de  tot  felul,  aleargă
           ce  poate  da  stâna,  după  vreme  şi  ’mprejurări;   câţiva  măgari.  Dar,  dela  un  loc,  ce  le  trece  lor
           pe  când  Moicenii  se  mulţumesc  cu  două  oca  de   prin  cap.  că  se  rup  d’odată  din  oi,  şi  o  iau  aşa
           oae,  ba  primesc  şi  urdă  ’n  loc  de  brânză,  pe   rasna  spre  stână,  sbierând  sbieretul  lor  ciudat.
           când de unt nici că mai strică vorba.  Caii  se  sperie,  rup  căpestrele,  scot  pripoanele  şi
             —  Aşa-i  partea  noastră,  totdeauna  şi  ori  unde   o  croesc  la  fugă;  măgarii  însă  după  ei,  cu  capul
           ne-om  duce,  par’că  noi  n’am  plăti,  şi  oile  noastre   în  sus  şi  cântând  mereu  ca  din  bucium.  Bieţii
           n’ar  da  lapte,  ca  toate  oile!  zice  unul  din  ei,   oameni  sar  in  sus,  cu  masa  neisprăvită,  şi  se
           pornind  pe  potecă  ’n  jos,  cu  trăistuţa  la  spinare,   iau  după  cai,  înşiraţi  toţi  pe  poiană,  lăsând  jaf
           dând  din  umeri  şi  vorbind  cu  toţi  în  drumul   câinilor  tot  ce  bruma  mai  rămăsese  nemâncat.
           său.  Pe  munte,  în  tot  locul,  se  văd  ciopoare  de   Ş’au  alergat  ei  mereu,  cu  cai  şi  cu  măgari  şi  o
           oi, şi se aud într’una strigăte ’nţiglate.  să  mai  alerge  mult  şi  bine,  c’au  trecut  de  stâna
             Mieii  s’au  ales  de  dimineaţă,  mioarele  sunt  în   vacilor,  tot  urcând  şi  coborând  la  dealuri,  ca
           strungă,  amestecate  cu  berbecii,  şi  sar  ca  nişte   goniţi din urmă de urgie.
           draci  în  sus,  de  nn-i  -chip  să  le  prinză  bieţii   Mânzările  au  intrat  acum  în  strungă  şi  s’a
           oameni;  iar  colo,  pe  poiana  de  lângă  stână  pasc   început  pe  dată  alesul.  Cu  catastifele  ’n  mână,
           mânzările,  răsfirate  până  subt  poalele  pădurii.   stăpânul  se  ’nvârteşte  printre  oi,  însoţit  de  baciu
           Le-au  muls  de  amiazi,  cel  de  pe  urmă  muls  în   şi  de  vătaful  mânzarilor.  Dar  cum  mulţi  dintre
           munte,  şi  acum  le-au  lăsat  un  pic  în  voia  lor,   oameni  s’au  dus  după  cai  şi  au  rămas  aproape
           in porneală uşoară pân’ ce le-o veni rândul la ales.  numai  fete,  neveste  şi  feciori,  totul  merge  mai
             La  chiotoarea  stânii,  câini  şi  porci  laolaltă  sorb   anevoe,  cu  zăbavă  mai  multă,  că  mânzările-s
           xăr  (lint.r’un  sglieab,  în  cuviţeli  şi  mârâituri.   mari,  nătăvăloasc  şi  unele  din  ele  grele  ca  pă­
           Legaţi  de  parii  dela  strungă,  câţiva  cai  stau  în-   mântul,  de  nu  poate  să  le  ridice  oricine  şi  să  le
           şăuaţi  gata,  să  le  pună  doar  brânza  ’n  spinare   arunce  ’n  ţarcurile,  făcute  anume  pentru  des-
           şi  s’o  ia  apoi  pe  plai.  Ici-colo  alţii,  priponiţi,   băşcăluială.
           smulg  din  pământ,  cu  dinţii  lor  ca  cleştele,   Furnică  strunga  de  oi  şi  de  oameni,  se  gră­
           earba  tocită  şi  uscată  sfarog.  Mai  la  o  parte,   mădesc  în  câte  un  colţ,  se  ’ntâlnesc  faţă  ’n  faţă,
           sub  brazi,  e  o  adunătură  mare  de  oameni.  Din­  se  isbesc,  cad,  se  scoală,  mai  râzând,  mai  înju­
           spre  stână  vine  d'a  dura  mănătorul  c’o  mămă­  rând,  şi-şi  văd  iar  de  lucru,  c’aşa-i  la  răvăşit:
           ligă  mare  p’un  fund  de  lemn.  Mai  în  urmă,  vine   tevatură  multă.  Câte  odată  prind  doi  inşi  o  oaie,
           un  altul  c’o  strachină  de  coji  de  caş  şi  c’un  bulz   smunceşte fiecare, fac gură:
           mare de urdă.                       —   Ea  mea,  omule,  nu  vezi:  furculiţă  ’n
             —  Ne-o  trimes  nenea  baciu  cu  astea.  Numa’   dreapta  şi  preducea  ’n  stânga,  semnu’  nostru  de
           să  credeţi  şi  dumneavoastră,  că  aşa-i  la  spartul   când lumea!
           stânii!                             Cellalt  se  uită  bine,  dă  să  zică  şi  el  ceva;
             Oamenii — mai toţi de »dincolo« — scot de prin   dar  baciul  şi  şeful  mânzărarilor  s’amestecă  ’n
           buzunare  sticlele  cu  rachiu  d’al  lor  d’ăla  ungu­  vorbă  şi  dau  dreptatea  cui  o  are;  că  ei  cunosc
           resc,  de-ţi  iese  văpăi  pe  nări,  când  îl  guşti.  Şi,   oile  pe  d’asupra,  după  lână,  cum  îşi  cunoaşte
           cu  câte  o  ’nghiţitură-două,  s’au  pus  să  mănânce   un  părinte  copiii,  fără  să  se  mai  uite  la  ochi  şi
           ce-a  dat  Dumnezeu.  Pe  la  jumătatea  mesei,  pe   la sprâncene.
           când  e  mai  mare  tihna  şi  gustul  mai  simţit,  se   N’au  apucat  să  scoaţă  mânzările  nici  jumătate
           aud  elingăte  de  clopoţei  d’acioae  şi  de  tălăngi   şi la o margine a strungii se aude strigând:
           multe.  Mânzările,  strânse  grămadă,  coboară  mu­  —  Să laşi oaia, că nu-i bine!
   9   10   11   12   13   14   15   16   17   18   19