Page 15 - 1908-13

N iul 13. 1908. LUCEAFĂRUL 319

— Feri înlături, că te-amestec cu ţărâna!
— Ea mea, câne ce eşti! Ţi-am spus de
atâtea ori, că moarte s’o face, dar oaia nu se ia!
Şi ciobanul întinge mânile ’n lâna din spinarea
oii. Cellalt o apucă de gât şi-o trage spre el.
Oamenii stânii se apropiă; dar ce puteau să
facă? Ei ştiau de mult cearta, că s’a început
dela urcatul oilor in munte şi a ţinut toată
vara, şi a dat naştere la multe hărţueli la muls,
când le cădea ’n mână oaia şi lămuriau semnele
ei. Ciobanii cu cearta sunt doi mânzărari, unul
din sat şi altul »de dincolo*. Care o fi vinovat,
nu se ştie. Dar Rucăreanul arată semnul ei la
toate oile lui, pe când Moiceanul spune ’n gura
mare, că oaia a avut la o ureche pişcătură şi
dela ’nţărcat s’a făcut ca prin minune pişcătura
în clinei.
— Tu poţi, să spui, ce-i vrea! Oaia ta s’a
prăpădit! Asta e a mea! Are semnu’ meu şi
n’o las nici mort! zice Rucăreanul.
Cu asta face o sforţare, să ridice oaia. Moi-
ceanu îl apucă de piept. Rucăreanu îl înhaţă şi
el, suceşte şi trage. Cămaşa pârăie tare şi rămâne
un petec bun în mână. Lumea se roteşte ’n
Satinai y, Ţigan ursar.
jurul lor.
— La o parte, oameni buni, că se face moarte ceva nu scăpa odată prilejul să arunce unii
de om! zice unul din cei doi. altora săgeţi, măcar aşa câte o vorbă: »Calic
Ciobanii mai tineri îşi dau coate, să sară ’n ca un Moicean« ori »Fudul ca un Rucărean*.
mijloc; dar le e teamă de ’ncăereaiă, că s’o face Baciul ţine mai mult cu Moiceanul, că-i d’ai
bătaia şi mai mare, că şi printre ei fierb duş­ lui; iar stăpânul, cu toate că-i stăpân şi trebue
mănii multe, şi clocoteşte ură d’o vară întreagă să fie drept, îl trage inima cu cel din sat dela
şi când o isbucni. să te ţii pânză, să nu te rupi! el, mai ales că-i e fin şi omul lui de ’ncredere.
Că se batjocoriau şi se poreoliau, cum le veniau Cei doi ciobani au pus acum mâna pe bâte.
la gură, unii pe alţii. Rucăremi făceau calici pe Un fior de groază trece prin toţi. Fetele şi ne­
cei »de dincolo«, le ziceau că n’au nici dupăce vestele încep să ţipe; iar rudele lor îşi frâng
să bea apă, şi le cântau, de câteori se luau la mânile şi bocesc ca la mort:
colţ, cântecul: — Vai de mine şi de mine!
«Moicenaşii, vai de ei, — Săriţi că se omoară!
Miiliguţa şapte lei Ca doi berbeci, când încep lupta, cei doi fraţi
Şi scrumu’ dă pă căldare d’o vară, înduşmăniţi de moarte, să dau un pas
Faee-un leu şi cinci parale ! îndărăt, ridică bâtele ’n sus şi le isbese odată
Moicenaş, cu traista goală.
Aleargă pe drum să moară. cu putere. Fiecare caută, să dea la cap, să sfâr­
Unde vede putrigai, şească mai repede, că furia n’are răbdare şi
Tot crede că e mălai. vrea să vază curgând sânge, vrea să fărîme ’n
Face măliga cât nuca picioare pe protivnic. Dar bâta cado peste bâtă
Ş’o păzeşte cu măciuca, şi se dă ’ndărăt. Cearcă să loviască ’n piept, dar
Să nu i-o mance furnica!»
în loc de piept nemereşte pământul, şi se ridică
Iar cei de »de dincolo« le ziceau numai »hoţi repede ’n apărare. Se ’nvârtesc în loc ciobanii;
de Rucăreni* şi că de fuduli ce sunt nu-i în­ bâtele fac roată ’n aer, sar în dreapta şi ’n
cape cămaşa ’n spinare. Şi când povestiau câte stânga, se ciocnesc mereu, fără să poată ajunge